Fǎrǎ sǎ gândeşti la tine zilnic creşti în poezie
Obosind în visul rece plin de o melancolie
Ce te-apropie de starea, ontologic trecǎtoare,
Când iubeşti nesǎturatǎ clipa fǎrǎ opritoare.
Pe obrajii tǎi sfielnici devenirea-i conştientǎ
Oferind o consolare pentru starea ta prezentǎ,
Plinǎ de obsesii pure saturate de istorii,
Nǎpǎdite de mistere ajunse în capul sforii.
Simţurile înfrânate te-au condus în fundǎturǎ
Ca sǎ guşti dezmeticirea din excesul tǎu de urǎ
Şi sǎ mângâi o tǎcere ce te-mpinge spre uitare
Înveşnicindu-ţi nobleţea plinǎ de-atâta iertare.
Îngropatǎ în credinţǎ mânǎstire-ţi faci din viaţǎ
Robotind în ea firavǎ, ucigând tot ce rǎsfaţǎ.
Rǎzvrǎtiri din plin gustate le arunci cu eleganţǎ
Cufundându-te-n trǎiri încǎrcate cu speranţǎ.
vezi mai multe poezii de: samoila
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Da, viata poate fi o mănăstire... Interesanta ideea. Mi-a placut
dokia
duminică, 10 ianuarie 2016