Zici cǎ omul
Uneori
Cade repede-n
Sensibil,
Cotropit de reci
Fiori
Şi-nclinǎri
Spre imposibil?
Agitându-se, -ntr-un fel,
Sǎ nu cadǎ
În banal,
Se dezice chiar de el
Şi de ce este
Plural.
Se frǎmântǎ
Abitir,
Şi devine
Singular
Cu gândul la cimitir
Şi la traiul
Rutinar.
În aceste
Circumstanţe,
Capǎtǎ nǎravuri
Rele,
Pironindu-şi
Ochii-n stele
Ca sǎ scape
De instanţe.
Cunoşti tu cumva
Metoda
Sǎ-ndrepţi omului
Privirea
Spre pǎmânt,
Unde e moda
Sǎ citeşti atent
Psaltirea?
Poate firul de luminǎ,
Ce coboarǎ fin din cer,
Îl combinǎ
Cu natura
Sǎ cunoascǎ al ei mister.
Eu nu-i spun
Ca sǎ renunţe
La ştiinţǎ,
Nici de fel!
Dar mǎcar sǎ ne anunţe
Când se leapǎdǎ
De ,,el”.
Cǎ, hai,
Nu ştie când devine
Doar un altul,
Prins în sine
Sau
Oricine,
Nu-i bai!
Omul,
De-i în embrion,
Se spune cǎ el ,,existǎ”,
Dar e, oare, Xenofon?
Sau doar o poveste
Tristǎ?
vezi mai multe poezii de: samoila