Molipsit de-o devenire, omul, fiinţǎ dezmorţitǎ,
Între semeni pritoceşte idei pline de ispitǎ
Ce l-ar arunca în haos unde panica aşeazǎ
Muzica realitǎţii cǎtre care nu cuteazǎ.
Cu luciditate rece, uitând mǎrile şi cerul,
Aleargǎ cu-nfrigurare cǎtre locuri unde clerul,
Îngropat între hrisoave, se-ntâlneşte cu dorinţa
Unor dup-amieze sfinte ce le-ar întǎri credinţa.
Patima destǎinuirii, murmurul faptelor sale
Fac din omul fiinţǎrii existenţǎ de vestale,
Profitând de cheltuirea unor clipe parfumate,
Dizolvate-n Absolutul abuzat de Voluptate.
Orizontul lui mǎsoarǎ incurabile sfârşituri
Ce-şi amânǎ împlinirea în istorii fǎrǎ titluri
Mijlocindu-şi mântuirea, inspirat de renunţare,
Nu confundǎ paradisul cu o viaţǎ-ntâmplǎtoare.
Lenevit în feerie, gustǎ forma utopiei
Ce-ar putea sǎ-l cantoneze în meandrele stihiei.
Inimii punându-i cârje, dǎ cu zâmbetu-n zǎbrele
Sǎ-şi croiascǎ rosturi false între doruri paralele.
vezi mai multe poezii de: samoila
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.