Prin freamãt de pãduri păgâne,
Pe lângã teiul ãsta sfânt,
Din când în când îngânã zâne,
Cu glas de flori pânã-n pãmânt.
Însã doar una le întrece,
Pe celelalte mici surori,
E zâna focului ce trece,
Și-i dã eternului fiori.
Ea e înaltã şi uşoarã,
Ca un fulg oprit de plop,
Șubțire coardã de vioarã,
Cu raza scursă într-un strop.
Iarãşi noaptea-n şezãtoare,
Când stelele sunt argintii,
Îmbracã rochia de culoare,
Şi se strecoarã printre vii.
Măreață ca și o paradă
Eternă-n ochii ei căprui,
De-ar fi Eminovici s-o vadă,
Ar deveni și muza lui...
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.