Cît de sfioasa creste noaptea, palind încet din scara-n scara
Si cîta liniste se lasa; pe cer gramezile de stele
Rasar ca niciodata parca, iar luna plina printre ele,
S-alege alba si scînteie ca un ban nou într-o comoara.
Lînga habuz, leandrul fraged din cînd în cînd arunc-o floare,
Iar apa-nrumenind o clipa, cînd îsi reface-oglinda-n luna,
În loc de-o floare vede doua cum tremurînd se împreuna
Ca doua guri care se cata de mult sa-si dea o sarutare.
Vedenii luneca sub ramuri ca-n noptile de Sînziene,
Cînd crinii albi pornesc pe drumuri feriti de orisice ispita,
Iar eu, pasindu-le pe urma, trec ca o umbra fericita
Ce-ar rataci pierduta-n tihna Cîmpiilor Elizeene.
În slava bratele-amîndoua le-nalti atunci, si-n noaptea clara
Îngenunchind, sarut pamîntul si-i multumesc, simtind în mine
Nadejdea tineretii mele, nadejdea clipelor senine
Cum iar se-aprinde si scînteie ca un an nou într-o comoara.
vezi mai multe poezii de: Dimitrie Anghel
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.