Se-ncolăcește un șarpe cu trupul gros și armonios,
Iar crinii mei se deschid cum pot;
E-atât vuiet crud pe mare,
Că pescărușii au încetat să zboare, îi vezi în larg, înoată.
Mă prind de crengi doi corbi înfometați de sâmburi,
I-adap cu seva fulgilor de nea,
Dintr-un balcon cu gratii înflorite,
Privesc eu spuma verdelui de lemn.
Mă plouă cu rugina timpului de sânge,
Umbrela mea de piatră mi-e trainicul mormânt,
Se scutură un stăvilar din cărămidă,
Păianjeni uriași mă prind de gât.
Albastrul unui val ce a uitat să-nspumeze
Altarul meu cu brațe de argint,
Îl văd sculptat pe-un zid cu raze galbene de soare,
Basma de frunze arămii pe cap mi-a pus.
Privesc cum se deschide o poartă albăstrită de senin,
Ii pipăi fierul rece cu pragul ruginiu,
Din soluri pământii cu urme de noroi,
O viță stacojie se unduiește în vânt;
Cu floarea încă-n mugur, cu rădăcini poveste,
Tăcută vorbitoare, tăcute frunze mici.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.