Dinu Asher - ultimul mohican
Adăugat de: stomff

DINU ASHER – ULTIMUL MOHICAN
Pe la mijlocul deceniului al şaptelea al secolului trecut, am avut ocazia să lucrez în mijlocul celui mai pitoresc dintre cartierele rămase încă aproape intacte, la acea vreme, în Bucureşti
Era cartierul evreiesc din jurul sinagogii de la piaţa Sf. Vineri. Nu am reuşit nici până astăzi să înţeleg cum de s-au suportat cele două mari lăcaşuri de cult, Sinagoga şi biserica Sf. Vineri, atât de aproape unul de celălalt, fără să se işte niciun fel de diferend şi fiind nevoie de mânia unui nebun pe care istoria încă nu l-a judecat, nebun care s-a gândit că acea biserică mult căutată de către credincioşii de religie ortodoxă, încurcă circulaţia în zonă şi care a hotărât neîmpiedicat nici de oameni, nici de Dumnezeu, să distrugă minunea arhitectonică pentru a construi un complex comercial.
Dar, pe vremea când mergeam zi de zi până la staţia de tramvai Sf. Vineri pentru a mă îndrepta apoi spre locul de muncă ori înapoi, spre casă, capătul Căii Călăraşilor îşi dădea întâlnire cu o mulţime de străduţe pe care încă mai dăinuiau căsuţe, unele cochete, altele mai părăginite şi pe care astăzi nu le mai poţi vedea decât în fotografii de epocă sau în picturile unor maeştrii ai peisajului citadin.
Acolo, undeva pe strada Olteni, foarte aproape de Teatrul Evreiesc de Stat, într-o curte cu gard de fier forjat, părăginit şi aplecat într-o parte, de parcă nu ştia dacă să mai stea în picioare ori să cadă, curte în care predominanţi erau romii, locuia personajul boem al cartierului. Fie vară, fie iarnă, Conu’ Dinu cum îi spunea lumea, purta la gât un fular de mătase albă şi deşi era mai sprinten decât întreaga lui generaţie, se sprijinea într-un baston cu mâner de fildeş sculptat de un chinez, probabil întreaga lui viaţă.
Conu’ Dinu, pe numele lui complet Dinu Asher, era singurul individ pe care l-am cunoscut în acei ani şi care îşi permitea să aibă maşină la scară cu şofer particular, un bătrânel care îl aştepta răbdător oriunde dorea să meargă şi să piardă timpul Conu’. Iar Conu’Dinu nu pierdea timpul oriunde. Lua micul dejun la Capşa, se plimba o vreme pe Calea Victoriei, apoi se oprea să ia prânzul la restaurantul Berlin, unde pălăvrăgea cu feluriţi indivizi cu ştaif dar deopotrivă şi cu cei câţiva chelneri ce roiau în jurul mesei la care se aşeza întotdeauna, undeva lângă fereastra de unde se putea vedea o latură a Casei Centrale a Armatei. Îşi savura liniştit felurile de mâncare apoi bea o cafea şi admiră femeile ce treceau în sus şi în jos pe stradă şi centrală şi dosnică în acelaşi timp.
Când se făcea ora 15.00, ca un ceasornic, se ridica şi se îndrepta către maşină iar şoferul ştia exact traseul ce urma să îl străbată. Arareori îşi schimba Conu’Dinu tabieturile şi programul! Pe la 15.15, maşina – o Volgă veche cu o căprioară nichelată pe mijlocul capotei – intră în cartier. Aici era probabil singurul loc unde nu se respectă un traseu fix pentru că Dinu Asher dorea ca, până pe la 17.00 când se retrăgea în casa lui, să întâlnească lume şi să bârfească viaţa cartierului.
L-am întâlnit şi l-am cunoscut într-o după-amiază de vară, când se oprise să dea bineţe şi să converseze cu o colegă de-a mea de serviciu, cu care se împrietenise de mai multă vreme. S-a recomandat uşor auto ironic „Dinu Asher- ultimul mohican”. Probabil că a citit în privirea mea o oarece nedumerire cu privire la legătura dintre el şi Fenimore Cooper pentru că a zâmbit şi a completat: „Nu am pielea roşie şi nici nu sunt câtuşi de puţin „roşu”.” Ghilimelele le-am pus mai târziu când am înţeles ce a vrut să spună prin „nu sunt roşu”. A continuat să zâmbească şi şi-a luat la revedere, promiţându-ne că va trece în zilele următoare pe la locul nostru de muncă şi vom mai sta de vorbă.
După ce ne-am despărţit, Valeria, colega mea, mi-a povestit legendele cartierului în legătură cu - pentru mine - proaspăt cunoscutul Conu’Dinu.
- A fost şi continuă să fie un mare crai. Face curte tuturor femeilor frumoase pe care le întâlneşte şi pe multe le zăpăceşte uşor cu poveştile lui extravagante. Se spune prin cartier că era cel mai mare consumator de şampanie franţuzească pentru că obişnuia să îşi îmbăieze amantele în vin spumos. La el în casă găseşti întotdeauna caviar cu care serveşte pe oricine îi trece pragul - nu-ţi face iluzii că nu invită prea multă lume la el - deşi nimeni nu ştie de unde îl procură. De permis îşi permite pentru că are după câte se spune, o avere enormă iar, atunci când nu este plecat la Paris, toacă banii pe Calea Victoriei.
- Cum naiba pleacă la Paris când e atât de greu de obţinut paşaportul şi pentru oameni mai bine plasaţi în societate? am întrebat, nedumerit total dat fiind faptul că ştiam foarte bine cât de greu se obţine un paşaport individual.
- Dumnezeu ştie dar se descurcă. În fiecare vară stat cel puţin o lună la Paris şi în restul timpului la Vălenii de Munte. Toamna se retrage în Bucureşti unde se pregăteşte de hibernare. Iarna iese numai să mănânce şi să se plimbe 20-30 de minute pe zi. Nimeni nu-l cunoaşte suficient de bine.
- Cam ce surprize îmi mai rezervă cartierul ăsta?, am continuat dialogul.
- De unde să ştiu eu ce este surprinzător pentru tine?! Oricum, încet încet nu te va mai surprinde mare lucru pentru că te vei obişnui cu atmosfera şi ai să te integrezi în ea. Eu am deja „vechime” aici iar astăzi, dacă aş avea ocazia, m-aş muta oricând din Şerban Vodă, unde locuiesc acum, aici, într-una dintre căsuţele astea atât de pitoreşti. Probabil că m-am născut însă prea târziu pentru asta.
- Eu zic totuşi că te-ai născut prea devreme. Cel puţin din punctul meu de vedere, am completat privindu-i silueta zveltă şi atrăgătoare.
A trecut ceva vreme până l-am întâlnit din nou pe Conu’Dinu. Şi acum mi-e greu să îmi dau seama dacă a fost o întâlnire întâmplătoare ori perfect programată de Ultimul mohican”. Începuse septembrie iar eu mergeam pe o stradă de pe pământ dar cu capul în nori, visând nici eu nu ştiu exact ce. Conu’Dinu se apropia dinspre Calea Călăraşi mergând spre Udrişte, cu veşnicul lui fular de mătase albă şi lovind din când în când cu bastonul în asfaltul trotuarului.
- Ce faci tinere? M-a întrebat cu un zâmbet larg pe buze.
- Sincer să fiu, şi eu mă întreb. Dorm şi visez ori merg şi visez?
- Dat fiind faptul că ne-am întâlnit, eu cred că mergi. Nu că nu ne-am putea întâlni şi în vis dar nu prea cred că la vârsta ta mă visezi pe mine. Hai să zicem că visezi cu ochii deschis şi gata.
- Cred că aveţi dreptate şi nu spun asta din politeţe ci pentru că întotdeauna persoanele mai experimentate au dreptate. Cel puţin aşa mi-au spus şi m-au învăţat părinţii mei.
- Dragul meu, experienţa am suficientă. Timp să o mai împărtăşesc nu mai am destul.
- Tare mi-ar plăcea să aud poveştile dumneavoastră. Vi s-a dus vestea în cartier şi deja se nasc legende. Unii spun că aţi fost prieten cu Carol al II-lea şi că aţi petrecut împreună, alţii povestesc despre râuri de şampanie şi femei frumoase, unii vorbesc despre comori ascunse în casa în care locuiţi. De! Gura lumii slobodă!
- Mai copile, întotdeauna e puţin adevăr în orice poveste. Cât anume e foarte greu de spus de cei care povestesc ce au auzit la rândul lor de la alţii. Însă îmi pare că pleci de la birou aşa că dacă ai chef de poveşti, te invit să pierzi o jumătate de oră într-o sufragerie bătrânească dar plăcută – cel puţin pentru mine.
- După cât de zgârcit mi s-a spus că sunteţi la invitaţii de acest fel, n-aş rata ocazia asta din niciun motiv. Pe de altă parte, mă îndrept spre casă unde mă voi ocupa de micile mele pasiuni ca să treacă timpul până mâine.
- Atunci hai!
Am străbătut agale cele câteva sute de metri până în str. Olteni. Cunoşteam deja curtea pentru că mi-o arătase colega mea când trecusem întâmplător prin apropiere. Mi se părea ciudată alăturarea a trei case dintre care două stăteau să cadă în timp ce una arăta de parcă ar fi fost văruită de curând, cu lemnăria vopsită proaspăt şi geamuri obturate de perdele groase ce se bănuiau a fi din catifea galbenă.
Aşteptam cu nerăbdare să pătrund dincolo de uşă masivă din stejar frumos fasonat în spatele căreia trebuiau să mi se arate comorile bănuite de vecinii de cartier, asta dacă nu cumva erau ascunse în cufere dosite şi ele, la rândul lor. Bănuiam însă că nu sub formă de monede de aur şi bijuterii trebuiau să fie comorile Conului Dinu.
Mi-a deschis uşa şi m-a invitat să pătrund într-un antreu larg şi luminat natural prin două ferestre laterale, înalte cât mine. Apoi am pătruns direct în sufragerie ori mai curând am pătruns în peştera unui Ali Baba umplută cu câteva sute de ani mai târziu. În mijlocul încăperii se afla o masă de 6-8 persoane, neagră ca abanosul (dacă nu o fi fost chiar din abanos), sprijinită pe patru elefanţi aşezaţi pe fund şi ale căror trompe sprijineau blatul mesei. Exact pe dimensiunea blatului, era aşezată o broderie făcută cu fir metalic galben şi alb şi pe care se putea vedea o scenă de luptă între oşteni asiatici, mongoli, tătari ori chinezi, pentru că nu aveam suficiente cunoştinţe să îi pot deosebi. Pereţii erau acoperiţi în cea mai mare parte de covoare persane ce consumaseră multă lumină a ochilor pentru a fi ţesute iar pe cele cu motive geometrice erau aşezate perfect simetric un număr de tablouri pictate într-un mod absolut neobişnuit pentru mine la acea vreme. Erau construcţii ciudate unde roşul aprins se învecina cu verde brotăcel şi cu galben soare fără a se respinge reciproc. Era greu să observi imediat simbolurile aşezate cu penel gros şi cu pastă generoasă însă, în mod oarecum inexplicabil, privirea rămânea pironită pe acele picturi.
Într-un colţ al camerei se afla un piedestal înalt pe care trona un Budha în lotus, de cel puţin o jumătate de metru înălţime, auriu (probabil din bronz doree) şi care privea în jur cu ochi mici şi zâmbitori, chiar jucăuşi. Un perete era pe jumătate ocupat de o vitrină din lemn de lămâi, bogat sculptată şi cu cristale groase însă perfect transparente. Pe rafturi erau aşezate frumos, nenumărate obiecte mici şi mari executate în atelierele Galle şi Daum Nancy. Le-am recunoscut uşor pentru că se mai găseau câteva şi în casa unui unchi de-al meu. În acea vitrină am văzut primul şi singurul obiect din categoria celor numite „lacrimile lui Galle” – o piesă a cărei utilitate îmi scapă şi acum dacă nu cumva era pur decorativă, nefiind destinată nici florilor şi nici fructelor. Era de mărimea unui ou de gaşcă, poate un pic mai mare, cu un desen fin ce reprezenta trei nimfe într-un dans boticelian. Deşi executat numai din nuanţe de negru, era deosebit de frumos şi părea fragil deşi sticla se vedea a fi groasă în rotunjimile sale. Poate să fi fost un pressepapier sau pur şi simplu era o bucată de sticlă măiestrit lucrată, nici nu cred că are importanţă. Era frumos pur şi simplu acel obiect.
Pe un alt perete se afla o vitrină ceva mai mare, franţuzească, cu panouri curbate, pictate şi semnate de vreun artist al vremilor trecute de mult iar în spatele unor geamuri de cristal ce urma curbura panourilor, arau aşezate o mulţime de obiecte din argint, de la figurine minuscule la carafe cu capac bogat decorate cu scene de vânătoare şi pocale aurite cu medalioane gravate cu migală şi cu multă artă. Nu lipseau fructiere ce arau de asemenea bogat decorate cu putti ori animăluţe precum şi o mulţime de alte „jucării” la fel de frumoase.
Mi-ar fi greu să continui să enumăr tot ceea ce îmi amintesc din acea încăpere şi probabil mi-ar trebui multe pagini, aşa că am să mă opresc aici cu descrierea.
Conu’ Dinu se uită amuzat la mine pentru că probabil pe faţa mea se citea mai mult decât aş fi vrut să las să se vadă.
- Aici trăiesc eu tinere bavarez, mi se adresă cu o expresie folosită uneori şi de tatăl meu. Nu vreau să te gândeşti prea mult la ce vezi aşa că te rog să îmi răspunzi repede dacă merită să le păstrez sau nu.
- Dacă aş avea orice obiect din această încăpere, nu m-aş despărţi de el decât forţat cu brutalitate, ori de oameni ori de viaţă.
- Deşi nu mai am de prea mult timp vârsta ta, simt absolut acelaşi lucru. Din fericire oamenii încă nu m-au brutalizat pentru ele iar viaţa nu prea ar putea pentru că încă mai am destule rezerve pe care le sporesc vânzând tablouri pe care le pictez după mintea şi sufletul meu.
- Tablourile astea sunt făcute deci de dumneavoastră? am întrebat fiind aproape sigur de răspunsul ce urma să îl primesc.
- Da. Acestea sunt cele ce îmi sunt cele mai dragi dar multe le vând la Paris.
- Cum reuşiţi să le scoateţi din ţară?
- Nu le scot pentru că le pictez acolo. Am o înţelegere cu un galerist bătrân care mă găzduieşte şi îmi pune la dispoziţie un atelier generos, unde lucrez o lună-două iar el vinde lucrările şi îmi dă o parte din bani, bani mulţi care îmi permit să trăiesc fără să vând nimic.
- Şi toate aceste obiecte, cum aţi reuşit şi de unde le-aţi adunat. Nu cred că ajunge o viaţă pentru a strânge atâta frumuseţe!
- Nu prea am niciun merit în această privinţă. Mi-au rămas de la tata. Prin anii 1920-1925, a deschis pe Calea Victoriei, nu prea aproape de armeanul Djaburov, un magazin cu obiecte de artă. Importa sticlă franţuzească, mobilier mic şi mare din Franţa şi din Austria, argintărie din Rusia şi din Germania, covoare din Persia şi Turcia ca şi fel de fel de alte lucruri, de oriunde i se ofereau şi numai dacă el considera că poate avea un câştig la ele. L-a închis la începutul războiului pentru că îi era frică de ceea ce auzise că va urma, si cele care au ramas le-a adus aici, în casa aceasta nu tocmai arătoasă dar pe care o iubea tare mult şi le-a ţinut împachetate până s-a stins cu destul de mulţi ani în urmă. Eu le-am moştenit, le-am despachetat şi mi-am făurit acest refugiu din faţa unei lumi pe care nici nu o înţeleg şi nici nu o accept prea uşor.
- Nu vă e frică să vorbiţi atât de deschis cu un cvasi necunoscut ca mine?
- De ce mi-ar fi frică. Te simt că nu te vei repezi să mă torni la miliţie ci vei prefera să mă vizitezi din când în când şi să te bucuri de frumuseţea acestor lucruri. Dacă nu am dreptate înseamnă că am jucat o carte proastă. Eu însă cred că vei prefera să înveţi mai mult despre lucrurile frumoase.
- Trebuie să înţeleg că pot să mai vin uneori să mă bucur de vederea lor?
- Oricând vei fi binevenit. La vremea mea, nu mi-a dat Dumnezeu copii, probabil şi pentru faptul că încercam în fiecare seară să îi fac cu altcineva, aşa că mi-ar face plăcere să îmi mai bucur dupa amiezele spunându-ţi poveşti despre o lume pe care nu ai cunoscut-o şi despre altă pe care nu ştiu dacă ai să o cunoşti vreodată. Acum hai să mâncăm ceva şi să bem un pic de vin de împărtăşanie.
- N-aş rata ocazia de a încerca icre negre. Se spune că vă serviţi musafirii întotdeauna cu aşa ceva.
- Am să îţi ofer atunci câteva tartine cu icre negre şi înseamnă că am găsit momeala cu care să te mai aduc pe la mine.
S-a îndreptat spre uşa de la intrare şi a strigat un nume atât de neobişnuit încât nici nu l-am înţeles şi nici nu mi-l mai amintesc. A apărut o bătrânică ce părea să aibă o mie de ani dar care se mişca încă destul de bine, a şuşotit ceva cu conu’Dinu şi a dispărut imediat în spatele unui covor care acoperea o uşă nebănuită până atunci.
S-a întors destul de repede cu o tavă mare şi grea, aproape sigur din argint masiv, pe care se găseau tot felul de tartine şi sandvişuri cu diverse mezeluri şi brânzeturi. Am mâncat aproape în tăcere, cu oarece religiozitate, neştiind mare lucru despre acele delicatese. Conu’Dinu mă privea zâmbind şi sorbea încetişor dintr-o cupă mare de cristal în care turnase un vin chilimbariu şi uleios la prima vedere. Îmi turnase şi mie într-o cupă identică dar după primele înghiţituri dulci şi aromate, am simţit că mă cam pierd şi, din bun simţ ori din precauţie să nu mă fac de râs, am renunţat şi am trecut la apa de la robinet. Nu era nici la fel de dulce şi nici la fel de aromată dar mă lăsa să judeca cât de cât limpede.
- Acum ai intrat oarecum în sămânţa legendelor cartierului care legende mă privesc pe mine, omul cu fularul de mătase albă şi baston de boier. Nu te pot obliga să nu le îmbogăţeşti. Tu eşti cel care va decide.
Nu i-am răspuns nimic. Nu ştiam nici eu ce vreau în acel moment. M-am ridicat încă stăpân pe mintea şi picioarele mele, i-am mulţumit pentru bunăvoinţă pe care mi-a arătat-o şi mi-am luat la revedere de la conu’ Dinu, altul decât cel pe care îl cunoşteam dimineaţă. M-a condus zâmbitor prin antreul pe care aveam să îl mai străbat de atâtea ori apoi. Se lăsase seara şi aveam de mers cu tramvaiul cam o jumătate de oraş.
Au trecut aproape patruzeci de ani de la acea primă întâlnire cu o colecţie de artă impresionantă. N-am povestit nimănui până astăzi nimic despre conu’ Dinu. Am păstrat numai pentru mine toate acele lucruri şi poveşti şi nu am loc pentru toate aici. Atunci când ar fi trebuit să vorbesc altora despre ceea ce văzusem în strada Olteni, am preferat să îmi oblig memoria să ascundă totul în cele mai adânci cotloane.
La Olăneşti, în casa de vacanţă a familiei, păstrez însă, fără ca ceilalţi să ştie ce reprezintă pentru mine, un mic desen colorat semnat de Dinu Asher. Reprezintă un personaj cu ţinuta mexicană cu piciorul pe o mingie de fotbal şi se numeşte „Zeul fotbal”. E făcut în 1970, de acest pictor necunoscut mulţimii de colecţionari de astăzi.
Eu l-am cunoscut însă. Sunt fericit că am avut această şansă şi această onoare.
Mulţumesc coane Dinule, pentru tot ce mi-ai dat pentru mintea şi sufletul meu. Dacă ajung în rai, sigur ne vom reîntâlni! Oricâte femei ai îmbăiat în şampanie franţuzească, nu cred că Dumnezeul evreilor nu te-a luat pe lângă el. Dumnezeu nu face greşeli! Mulţumesc Doamne!


Din ciclul : Amintirile unui anticar


Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Eu trebuie sa iti multumesc pentru rabdare. Textul e cam lung dar e un inceput de proza. O zi minunata!
stomff
sâmbătă, 30 mai 2015


Multumesc , Stomff, pentru postare .
Nu o citisem pana acum, ma bucur mult ca am avut ocazia ...
Adina Speranta
sâmbătă, 30 mai 2015