oglinda ne-așteaptă ca un rug pregătit,
să ardă în ea tot ce n-am modelat,
un chip străin, de noi înșine urât,
un templu de carne ce stă dărâmat.
e o greață ce crește din linii prea frânte,
o ură ce sapă sub pomeți și sub pleoape,
cuvinte ce n-au mai vrut să se cânte,
ci doar să ne tragă mai mult pe sub ape.
privirea ne e un verdict infidel,
o mână ce strânge un gât de cleștar.
trăim într-un trup ce ne este castel
și temniță oarbă, și gol, și calvar.
ne naștem erori într-o lume de forme,
purtând un balast de trăsături grele,
sfidând prin urât acele mici norme
ce scriu fericirea pe sub altă piele.
căutăm în vitrine o altă prezență,
un alt mod de-a fi, mai ușor, mai senin,
dar purtăm peste tot această absență
a tot ce e propriu și tot ce e fin.
zace-o teamă tăcută în textura din pori,
un refuz visceral de a ne accepta.
suntem nori de cenușă, suntem reci și miori
în propria viață ce nu ne-ar mai vrea.
disprețul ne face să fim mult prea cruzi,
să vedem imperfecțiunea în cel mai mic gest,
să rămânem la strigătul propriu surzi,
privind cum din noi n-a rămas decât rest.
ne stingem încet sub teroarea din cioburi,
acolo unde sinele e un inamic,
pierduți printre mii de absurde unghiuri,
simțind cum sub piele nu mai e nimic.
vezi mai multe poezii de: teoshugs
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
"templu de carne ce stă dărâmat" - socant de frumoasa metafora. Felicitari pentru poezie!
Elyana
miercuri, 18 martie 2026