Eu mă întreb pe unde ești, copilărie fermecată?
Prin ce unghere te-ai pitit? Sau... de-ai plecat, sunt vinovată?
Te-aș fi păstrat într-un paner cu fructe coapte și gustoase.
Printre răzoarele cu flori, din lume, fiind, cea mai frumoasă.
Azi, brumele îmi bat la geam, mă podidește iarăși dorul
De primăvara ce-a trecut... și-n care-am curs, precum izvorul.
Răcoare undelor... o simt și, uneori, mă pierd de mine.
Și uit că sunt pe-un drum deșart cu toamne gri și cu ruine.
Mă uit la geamul larg deschis către albastrele poeme.
Spre zorii blânzi, violacei ce-n pieptul meu adastă - o vreme.
Mă las cuprinsă de senin , de palma blândă și întinsă
Și din genunea -n care sunt, voi fi o candelă aprinsă.
vezi mai multe poezii de: Florina Emilia Pîncotan
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.