O poezie cat o mie de emotii
De-ai ști, tu, oare,
Câte vise risipite
Au dispărut în zare;
Sau câte nopți pecetluite,
Când aproape că muri speranța
Ne apropie distanța.
Și în șoapte reci, dezacordate
Ne-auzirăm glasurile înghețate.
Se cuibăresc în pieptul unei stânci
Două inimi monolitice, de piatră.
Nemișcate de seisme emoționale-adânci
Din care nu mai rezonează cutia lor toracică crăpată.
Bătaia inimilor
Zguduie orizontul.
Bat cu putere ca pumnale
În ale rațiunii ziduri înfricoșătoare.
Plutește amorul nostru stins,
Peste ochiuri de apă.
Sucombase-atunci când noi l-am prins
Cu capul cufundat în apă.
Când ești făcut din paie,
Te mistui de la o scânteie prefăcută-n vâlvătaie.
Suflul unei brize mici,
Te face să te ridici.
S-a dus iubirea,
În tainică noapte.
Umblă cu călcâie goale,
Pășind pe șoapte.