Dragostea-i... un nesfârșit!
Mă întreb mereu și n-am primit răspuns,
De ce când îți dorești mai mult... te înșeli?
De ce când iubești adesea ești pătruns
De bănuieli și absurde îndoieli?
Mi-aș fi dorit să nu mă înșel, nicicum,
Puteam să pun prinsoare cu trecutul,
Că pașii mei se îndreaptă spre un drum,
Că rostul... revendică începutul.
Mi-ai dăruit din absurdul firii tale,
Și-am suferit de grele boli, dorite,
Dar eu tânjesc să ne găsim o cale
Nu alei, ce le ții, de ochi ferite.
Te țin în brațe și văd cum trepidezi,
Sărutul meu te soarbe în neștire,
Ne adulmecăm și tu mă-mbrățișezi
Când savurez izvorul de iubire.
Eu te iubesc și când se-ncruntă norii,
Sunt realist și adesea răvășit,
M-am obișnuit cu fricile plăcerii...
Știind că dragostea-i... un nesfârșit.
Autor: Gabriel Stănciulescu
vezi mai multe poezii de: Gabriel Stanciulescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.