Lumina cade oblic, ca o licărire,
peste masa la care timpul s-a oprit să respire
într-o seară rară
de început de primăvară.
În liniștea dintre două cuvinte
secunda nu cere să fie ținută minte —
se lasă doar sorbită intens,
ca un fragment de viață trăit cu sens.
O punte între prezent și amintire,
ca o tăcută mărturisire
că unele clipe nu aparțin trecutului,
ci liniștii începutului.
O renaștere, o cernere lină
a tot ce-a fost soare și-a tot ce-i lumină,
întocmai ca o oglindă discretă
în care tăcerea se repetă.
Și poate că din taina anotimpului
se naște dualitatea timpului —
un timp care pleacă… dar parcă ar spune
că, într-un fel, rămâne.
vezi mai multe poezii de: Stefania Petrov
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.