Nicio altă sărbătoare creştină nu mi-a fost mai dragă, în vremea copilăriei, decât sărbătoarea morţilor ori Duminica Tomii. Pare ciudată şi nefirească, fără-ndoială, această asociere a copilăriei cu moartea. Dar, pentru sufletul meu de copil, sărbătoarea aceasta era prilej de întâlniri, de bucurie, nicidecum de lacrimi şi tristeţe.
Pe retină, chiar dacă timpul s-a scurs nemilos, mi-au rămas crengile grele de flori albe şi roz ale pomilor care făceau din acel cimitir de ţară o livadă neînchipuit de frumoasă. Şi, în nări, mirosul, mirosul acela bogat de floare de parâng, de lilion si de iorgovan. În urechi îmi mai răsună, şi astăzi, zumzetul acela de voci cu vorbe molcome bătrâneşti, cu strigăte şi chiote copilăreşti, glasul grav al popii cădelniţând peste mormintele încărcate de flori şi de coşuri cu bucate. Mic şi neînsemnat în acel peisaj primăvăratic, îmi făceam loc, alături de fratele meu, printre cămeşoaie largi şi printre zadii măiestrit cusute. Mormintele păreau altare de proslăvire a vieţii şi a bucuriei de a mai fi, se întâlneau în faţa lor neamurile, se făceau rugi pentru iertarea păcatelor celor adormiţi şi, printre lacrimi, se evocau aduceri aminte de demult, « no, mai ţâneţâ-l, voi, minte pe Blaga Ghiurii Savetii ? Când s-o-ntors cătană noaptea cătă casă şi-o crezut mamă-sa că-i strigoi ? Că ea, biata, aşa aflase, că-i mort. Şi-o fost gata, gata să pestreacă, săraca.», «Doamne, iartă-i şi dă-le hodină!», «Dar Leana Florii când s-o dus cătă Citeră şi…». Se închinau pahare întru aducere aminte, «no, Doamne iartă-i, dară, şi pe noi, păcătoşii, ne-ajută s-o mai ducem o vreme». Şi, uite-aşa, din pahar în pahar, unii, mai slabi de făptură, se legănau pe picioare, trencheşi şi înveseliţi de aburii prunelor fermentate. Albul florilor se răspândea peste capetele plecate, peste cămăşile, albe şi ele, se făcea covor pe pământul reavăn cu miros de iarbă nouă. «Na, dragu’ maichii, un pup, să fie de sufletul…», auzeam ici-colo. Primeam cu sfială fiecare pup şi-l întorceam pe toate părţile, să aflu bănuţul binecuvântat. Primeam, deopotrivă, şi cănuţe, şi pahare,şi ouă împestrite cu ceară, şi cozonac şi ajungeam acasă tot aşa cum plecaserăm, cu coşurile de răchită încărcate. Avea loc, acolo, în locul de odihnă al celor plecaţi la cer, un fel de troc al celor rămaşi să-i plângă şi să le cinstească amintirea. Un troc cu bunuri lumeşti trecătoare şi un alt fel de troc, spiritual, deasupra oricărei ordini trupeşti, o împărtăşire, o dăruire de hrană sufletească, de aduceri aminte, de iertare şi iubire.
Distribuie:
Împărtăşeşte-ne opinia ta:
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Distribuie: