Foșnesc adânc pădurile de brazi
și munții gem sub apăsarea ceții.
E totul tern, o lume fără cer,
o lume tristă, fără râul vieții.
Pe buze nu mai picură nectar
și cântecele -au amuțit de-o vreme,
când inimile bat încet, arar.
Iar uneori.... și sufletul ne geme.
Foșnesc păduri, de plânset și pustiu,
de iernile ce nu mai vor să plece.
Un vis, aveau, să fie scări spre cer
și-n fața nimănui să nu se plece.
Stau drepți, și azi, străjeri netemători,
ca torțele aprinse de speranță,
Cu umerii îngreunați de ploi,
dar inimile, dor și cutezanță.
Foșnesc stejarii, frunzele s-aștern
covor arzând, aramă sunătoare....
Și vântul suflă nemilos, abrupt,
de parcă, azi, vin iernile polare.
vezi mai multe poezii de: Florina Emilia Pîncotan
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.