Târziu, când iarna, deja, mă-invaluie perfidă,
Și-mi curg pe umeri munții de neauă și de ger,
Îmi plânge, trist, arcușul... și pleoapa-mi sângerează,
Și nu mai știu cărarea ce merge către cer.
Târzie-mi este clipa, mai mult o neputință,
O lungă alergare fără de niciun sens.
O zbatere de pleoapă, un puf de păpădie,
Fărâmă de visare în vastul univers.
Târziu, când iarna, deja, mă-ngropă sub lințoliu
Și-mi viscolește aprig prin sufletul pribeag,
Mă cert cu mine însămi că am ales pustiul,
Zăpada- însângerată și nu al vieții vad.
vezi mai multe poezii de: Florina Emilia Pîncotan
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.