Elegie de iarnă
...
Sunt eu cu mine în jurul tuturor
Cea mai deșteaptă și guralivă gașcă?
Sau toți s-au adunat în jurul meu
Și de aceea oasele mă dor,
Căci iarna cu durere mă împroașcă?
Nu știu răspunde acestei întrebări,
Cum nu știu de ce suntem bătuți de soartă,
Cine ni l-a furat pe Dumnezeu,
Bătrânul care șerpuia printre cărări
Și ne bătea, uneori în poartă!
...
Acum tot eu sunt, cel dintotdeauna,
Acela care transpira la școală
Înnebunit că nu știe algebră,
Așteptând să vină iar româna,
Și-acasă nu pleca cu mintea goală!
Și-acum mă pun în jurul tuturor,
În care pot să văd ca-ntr-o revistă,
O fotografie cu margine funebră
În care o femeie cu privirea tristă
Și-a pus în juru-i drapelul tricolor!
...
Sunt trist că vreau, eman multă tristețe
Pentru țara în care mă simt viu
Și-n care soarta mi-a așezat destinul,
Am trăit să văd atâta frumusețe
Cum pas cu pas ajunge un pustiu!
Nu mai sper nimic, aș face-o în zadar,
Am lăsat speranța mult în urmă,
Atunci când am băut și eu veninul,
Turnat frumos într-un frumos pahar,
Servit exclusiv șeptelului din turmă!
...
Spun guraliv, dar eu vorbesc în scris,
Scutit astfel de dialoguri goale,
Oricum privesc atent la vechea poartă,
Mă simt împovărat de greul vis,
Ce-mi dădea putere să văd în depărtare!
Să pot vedea departe, prin pădure,
Cărarea șerpuindă către mine,
Să văd Bătrânul și să-l rog să bată
Că-i deschid, iar El să se îndure
De noi, bolnavii și să ne facă bine!
vezi mai multe poezii de: nicu hăloiu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.