Elogiu statorniciei - mic jurnal despre mari nedumeriri
Adăugat de: Manuela Munteanu

Motto: "Întreaga problemă a lumii este că proștii și fanaticii sunt întotdeauna atât de siguri pe ei, în timp ce oamenii înțelepți sunt plini de îndoieli." (James P. Hogan)


Există o categorie de oameni a căror constanță întru ignoranță e aproape tulburătoare. Îi privesc cu o fascinație calmă, aproape tandră, asemenea unui naturalist care observă, din spatele geamului dublu, ritualul neschimbat al unei specii rare. Îmi plac proștii. Nu o spun cu sarcasm ieftin, ci cu o sinceritate rece, aproape științifică. Pentru că, în vremuri în care totul alunecă, se destramă și se reconfigurează, ei sunt repere de neclintire. Ei nu se dezmint niciodată.
În forma lui pură, prostul este o statuie a convingerii absolute. În timp ce alții ezită, cercetează, se răzgândesc, își subminează propriile ipoteze, prostul rămâne acolo unde s-a oprit prima propoziție care i-a sunat bine în cap sau, mai degrabă, unde s-a împotmolit prima zvâcnire de simțire că face o bună impresie. Spinoza spunea că "libertatea nu este decât înțelegerea necesității". Dar ce formă mai clară de libertate ar exista decât aceea a omului care nu dorește a înțelege nimic?
Îmi plac pentru curajul lor imaculat, chiar dacă este evident că nu vine din vreo virtute morală, ci chiar din absența completă a înțelegerii moralității.
Nu exclud ca ei să fi fost motivul pentru care s-a sinucis Socrate.
Cum să reziste într-o lume în care a spus "știu că nu știu nimic", când prostul îi demonstra constant că nu știa nimic și nici nu știa că nu știe, dar era curajosul locuitor al lumii lor comune? Poate că singura diferență reală între prost și înțelept este că înțeleptul recunoaște cât de aproape e mereu de prostie, iar prostul, niciodată.
Sunt de admirat onestitatea și statornicia într-o vacuitate pe care nu și-o recunosc. E ceva aproape mistic în felul în care își poartă opiniile ca pe niște relicve sfinte, netrecute prin focul vreunei îndoieli, cu puterea unei certitudini neargumentate.
Într-un fel, sunt poeți ai platitudinii, mașini de reluat lozinci, citate scoase din context și adevăruri personale imposibil de demonstrat. "Inocenți ai catastrofei", cum îi numea Cioran, ei nu realizează amploarea propriilor platitudini, dar tocmai prin asta reușesc să le perpetueze cu o eficiență care conturează sublimul grotescului.
Îmi plac și pentru că nu se trădează. Într-o lume în care oamenii se schimbă, mimează măcar înțelepciunea, cochetează cu scepticismul, prostul rămâne fidel sieși. E monolitic. Nealterat de cultură, de dezbateri, de nuanțe, el este același azi, mâine și, cel mai probabil, și pe patul de moarte. Ce stabilitate rară!
Așadar, nu-i mai resping. Îi privesc ca pe niște vestigii ale unei lumi paralele, în care gândirea s-a oprit undeva între primele două concluzii facile. Sunt, într-un fel, eroii vieții netrăite în profunzime și poate că, tocmai de aceea, sunt fericiți. Sau, mai bine zis, imuni la suferința produsă de gândirea profundă.
Și cum să nu-ți placă un asemenea absolut neconvențional, care nu se rătăcește prin labirinturi conceptuale?
E drept că, în simplitatea lor ontologică, atunci când sunt contraziși, coboară în infernurile personale până la vulgaritate și ridicol și arată tuturor, fățiș, că au crize existențiale și o nevoie acută de busolă, căci n-au ieșit niciodată din curtea propriei ignoranțe.
Mai mult, sunt aproape imposibil de convins. Nu pentru că ar avea argumente solide, ci pentru că argumentele apar ca niște poduri de hârtie peste ape pe care nu le vor traversa niciodată. De aceea, capătă un soi de autoritate tragică. Nu negociază, nu se tem de ridicol (cred că nici nu concep ridicolul), nu se jenează să repete, pentru că nu știu că repetiția, în lipsa rafinării, este o formă crasă a stagnării. Dar tocmai această neclintire îi face previzibili și în previzibilitate, un om atent poate găsi, paradoxal, liniște.