Era Evelinelor (fragment)
Adăugat de: Lucia Eniu

Ploaia se oprise brusc. O ploaie binefăcătoare, ușoară, fină ca o mătase. O ploaie ca toate ploile din acest Careu din Sud cunoscut și sub numele de Ganaedia de Sud. Un curcubeu imens înfășurase cerul ca o panglică și culorile lui vii rivalizau cu roșul purpură al Cuburilor. Muzica Orologiului inundă Grădina. Cadranul cel mare arăta orele patru ale după-amiezii. Mirina tocmai se pregătea să traverseze, când zări lume adunată în fața Arcăi. Apropiindu-se, remarcă prezența surorilor din toate familiile: Hieriile, femei înalte, zvelte și cochete, câteva fete din casta Orintelor, cunoscute pentru ochii lor albaștri și buclele șatene, Pentezileele cu ochi negri, adânci și piele de abanos, două-trei femei din casta Otrerelor ( Mirina le privi cu uimire, era pentru prima oară când le întâlnea în carne și oase, existau, așadar, în realitate!), câteva fete din Cubul Tecmeselor, blonde, serafice și aceste Antiopine puțin cam misterioase și imprevizibile. Mirina le remarcă, nu fără orgoliu, pe Hipolitele sale, pe care le salută cu un surâs discret, înclinându-si capul. Îi plăcea această castă în mijlocul căreia avusese norocul să vină pe lume. Hipolitele ieșeau în evidență prin siluetele lor delicate, ochii de un violet închis și părul roșcat ciocolatiu. Mirina se apropie de ele, le sărută pe obrazul stâng, era felul lor de a se saluta. Ele o priviră preț de câteva secunde, nuanțele de violet ale ochilor străluciră mai intens ca de obicei. Era, și acest lucru, parte din ritualul de întâlnire hipolitian.
- Sunt fericită!, continuă Mirina ritualul.
- Sunt fericită...fericită...fericită..., răsunară vocile surorilor.
- Se...întâmplă ceva?, șopti Mirina cu glasul care, de obicei cristalin, părea acum răgușit.
- Prea Scumpa și Fericita Noastră Mizia, îi șopti la ureche Dhanira, sora ei geamănă. Se aude că nu o duce prea bine cu sănătatea. A depășit pragul de 200, e cam mult, nu crezi?

- Săraca!, suspină Mirina. Sper să se facă bine, schimbările mă sperie, lumea asta e perfectă așa cum e. Mizia făcea și ea parte din casta Hipolitelor.
- Sst!, făcu Dhanira. Se deschid Ferestele Mari. Iată-l!, exclamă ea, cu tremur în glas.
- E...
- Da, suspină Dhanira. El e.
Și, în ochii săi violeți, apăru lumina aceea pe care toate celelalte caste o doreau cu înfrigurare.
- O, da, exclamă Dhanira. Iată-l pe Fericitul Consort, Anim al treilea. Ce frumos e! Și tânăr! Se zice că nu a împlinit încă patruzeci de ani.
- Și...dacă moare Ea, ...o să fie ucis?, șopti Mirina.
- Nu, nu și nu!, țipă Dhanira, îngrozită.
- Sst! Taci! Taci odată!, se auzi din mulțime. Se pregătește să vorbească!
Fericitul Consort făcu câțiva pași spre marginea balustradei.
- Nu, reluă Dhanira, înverșunată. Genul acesta de manifestări ține de preistorie. Își va păstra titlul și, dacă Urmașa îl acceptă, va deveni Fericitul Consort Anim al patrulea.
Fericitul Consort se mulțumi doar să salute, ridicându-și brațele fragile pe care întreaga adunare le privi plină de admirație pe ecranul cel mare al Cupolei. Cuvântul îi reveni Primei Arhitecte. Vocea sa gravă transportă asistența într-un trecut îndepărtat, cu o suta cincizeci de ani în urmă, când Prea Scumpa și Fericita Mizia intrase în Arcă. Parcursul său fusese admirabil. Prima Arhitectă vorbi cu emoție despre Epoca Mizia, despre fastul Investirii, Carta Reformelor, despre toată această perioadă pe care analiștii Societății Evelinelor o considerau ca fiind cea mai fericită și prosperă din istoria umanității. Prea Scumpa și Fericita Mizia era a opta Președintă a Republicii Eveline. Anticele, femei bătrâne cu părul, pielea și ochii lipsiți de strălucire, trecute de pragul critic de 150 de ani, vorbeau despre o femeie frumoasă, destul de jovială, dar distantă, care alesese să-și pună viața în slujba surorilor sale și care, grație flerului său, unei inteligențe și intuiții excepționale, promulgase Cartea Principiilor și Legilor Eveline (CPLE), baza întregii societăți. În toată această perioadă, legile deveniseră mai maleabile, sistemul de comunicare între persoane și între Careuri, mai modern, se renunțase la auxiliarele electronice în favoarea corpului omenesc care devenise centrul oricărui gen de extracomunicare, al oricărui itinerar extracorporal al sentimentelor și ideilor, al tuturor rețelelor de transmitere în interiorul și exteriorul Arcăi. Sub fericita și binefăcătoarea conducere a celei de-a opta președintă, lumea evelină se deschisese spre profunzimile acestui templu corporal uman care se dovedise a fi atât de fascinant și de complex. Trecuse, iată, aproape un mileniu de când matriarhatul își câștigase drepturile. Războiul sexelor devenise un simplu mit. Cât despre bărbați, puțini la număr, contrar părerilor câtorva rebele nostalgice, cei care mai perpetuau sexul considerat tare, odinioară, trăiau în deplină armonie cu societatea evelină. Binențeles că Biroul Demografic făcuse tot ce-i stătuse în putință pentru a răspunde nevoilor unei societăți feminine aflată în plină dezvoltare și doritoare de masculinitate. Prima Arhitectă sublinie rolul hotărâtor al Prea Scumpei și Fericitei Mizia care avusese geniala idee de a crea Casele Filomascule, aceste oaze de sex controlat pe care orice femeie evelină le frecventase măcar o dată în viață. Prima Arhitectă nu uită să amintească de modernizarea Pepinierelor Masculine, aceste mari uzine în care cromozomul Y era atât de atent ținut sub control (se sublinie, nu fără oarecare orgoliu, că numărul genelor se dublase în ultima sută de ani, astfel că, în prezent, un cromozom Y conținea 310 gene!). Niciun detaliu nu lipsi din elogioasa prezentare a acestui ultim centenar revoluționar. Prima Arhitectă își continuă discursul în același spirit înflăcărat, cerând asistenței să transmită gânduri pozitive pentru Prea Scumpa și Fericita Mizia, pentru o societate evelină tot mai înfloritoare și prosperă. O lumină orbitoare întrerupse discursul elogios al Primei Arhitecte. Un tremur abia perceptibil, la început, apoi, tot mai intens, cuprinse mulțimea. Informația se insinua printre trupuri, palmele mâinilor stângi afișau mesajul cu majuscule galbene. Galbenul era culoarea nenorocirii, a disperării, a sfârșitului. Un murmur tot mai puternic se făcu auzit, urmat de suspine lungi, sfâșietoare. Acolo, în inima Cupolei, Prea Scumpa și Fericita Mizia își începuse călătoria spre Înalt. O văzură îmbrăcată în alb, cu un surâs discret pe obrazul palid, cu ochii galbeni larg deschiși. Mirina se pierdea întotdeauna cu firea la vederea acestor ochi galbeni, sinonimi cu Trecerea. Și ce ochi frumoși avusese Mizia! Se spunea că, la începuturile omenirii, în mileniile dintâi, oamenii mureau, adică închideau ochii, viața li se scurgea din corp, se vorbea despre Moarte, o entitate malefică, eternă, cu puteri absolute care distrugea orice speranță, orice ființă. Săracii oameni! Evelinele nu cunoșteau această practică barbară a Trecerii. Aceasta din urmă era considerată ca o etapă normală a existenței eveline. Prea Scumpa și Fericita Mizia devenea, astfel, Mizia pur și simplu, o femeie ca toate celelalte care, odată ajunsă în Înalt, urma să fie pregătită pentru o altă întoarcere în sânul societății eveline. Urma să fie o etapă lungă și foarte complicată care, de obicei, dura mai mult de o sută de ani. A opta președintă își împlinise destinul în Arcă. Cu ochii în lacrimi, femeile se gândiră cu regret la această femeie excepțională care avusese momentul său de glorie în procesul de construire al Erei Eveline. Dar, ca orice alt lucru omenesc, durerea colectivă nu ținu decât câteva clipe. Un alt murmur traversă asistența. În palme tocmai se afișase numele celei de-a noua Președintă evelină. Mirina tresări, privi spre dreapta, își văzu sora clătinându-se. O luă în brațe și o strânse cu putere. Aleasa era Dhanira. Numele său strălucea în fiecare palmă. Femeile începură să strige, să râdă, să aplaude. Bătrâna Președintă fu repede dată uitării. Noua Președintă era încă acolo, printre ele, era momentul lor de glorie, clipa aceea unică despre care aveau să vorbească încă multă vreme. Aveau ocazia nesperată s-o mângâie, s-o îmbrățișeze, să-i adreseze elogii. Violetul ochilor Dhanirei devenea tot mai intens, mai strălucitor.
Doar atât putu să remarce Mirina, înainte ca sora ei să fie ridicată în Arcă. O scară scăldată în lumină albastră coborî în mijlocul mulțimii. Femeile din jurul Dhanirei se retraseră cu câțiva pași.Trupul Noii Președinte învăluit în lumina aceea albastră, orbitoare, urcă încet spre Arcă. Ceremonia de Investire urma să înceapă. Mirina simți o durere vie în piept. Nu avea să-și mai vadă sora decât pe Marele Ecran al Arcăi, nu va mai putea să-i vorbească vreodată. Așadar, Fericitul Consort avea să fie al ei. Se va numi Anim al patrulea. Era fericită, oare, Dhanira, draga de ea, cu ochi de căprioară, umezi și curați? Va fi fericită acolo, sus? Mirina tresări. Se trezi plângând. Ea, femeia cu sânge rece, cea mai dură și mai îndrăzneață dintre Hipolite, plângea acum ca un copil. Ce prostie! Ce rușine! Lacrimile i se scurgeau pe obraji, n-avea cum să le oprească. Își ridică gluga pelerinei, lăsă capul în jos și, discret, cu pași mici, se retrase din mijlocul mulțimii zgomotoase care aștepta, cu ochii pironiți pe Marele Ecran. Mirina mai aruncă și ea o privire fugară, o ultimă privire. Strălucirea intensă a ochilor săi violeți întălni lumina violacee a privirii Dhanirei.
- Adio!, șopti Mirina, pierzându-se în umbra copacilor uriași din Liziera de Nord. Adio pentru totdeauna, surioară!




* * *



Zorii zilei se apropie. În curând, soarele își va face apariția ca un stăpân cu puteri absolute. Razele sale, răspândite pretutindeni, vor scoate la iveală, talmeș-balmeș, obiecte și ființe de toate soiurile. Lumea, adormită ca o prințesă din vremi neștiute, imemoriale, se va trezi iar, nou-nouță, veselă și plină de speranță. Unde auzise, oare, povestea prințesei care dormise somn adânc preț de o sută de ani? I-o povestise, fără-ndoială, bunica. Mirina își aduse aminte cu drag de acea femeie măruntă, cu părul roșcat, plinuță, rebelă și mereu zâmbitoare. O femeie extrem de inteligentă și rafinată. Un exemplu de feminitate și de verticalitate umană. Se împlineau, iată, treizeci de ani de când urcase în Înalt. Dar Mirina o purta în suflet și în gând, clipă de clipă. O mică stea care va străluci mereu în acest univers ordonat în care trăiește. S-a făcut târziu, ar trebui să se ridice din pat. Ora șase i se afișează în palma dreaptă în culori neon. Meloterapeutul, obiectul-bijuterie pe care l-a moștenit de la mama sa începe, în această dimineață, cu un periplu sonor prin anii de început ai secolului douăzeci. Un timp înecat în străfundurile Marii Clepsidre. O perioadă pentru care Mirirna are un soi de atracție bolnăvicioasă. În visele sale induse, străbate mereu această perioadă, de fiecare dată cu o nouă identitate. Dar, fie că este cântăreață de cabaret, servitoare, contesă scăpătată, fiică de marinar, feministă sau aviatoare, Mirina simte, de fiecare dată, aceeași înclinare pentru acea muzică de mult apusă, îngropată în uitare și neștiință, pentru ritmul acela nebunatic și pentru naivitatea aceea care o caracterizează pe ea deopotrivă. În sunetul muzicii, pașii prind viață în spațiul în care-și petrece o bună parte din viață. Dincolo de geamurile bleu-ciel (e nuanța pe care tocmai a ales-o pentru dimineața aceasta mohorâtă), lumea evelină se pregătește să întâmpine o nouă zi. În palma stângă, Mirina comandă un parfum de cameră foarte în vogă, Cântecul sirenelor. Miroase divin. Ca o briză marină învăluită în nuanțe catifelate de lăcrămioare și liliac. O stare de bine îi pătrunde prin pori. Întins pe salteaua transparentă, trupul ei se destinde, devine ușor ca un abur, se îmbată de plăcere. O lumină albastră îl străbate. Cu ochii ănchiși, Mirina își simte sufletul respirând adânc, alăturându-se sufletelor-pereche hipolitiene sub Cupola cea Mare a simțurilor. Sunt fericită, murmură ea. Sunt fericită...fericită...fericită...fericită..., se aude de jur-împrejur. Șoapte diafane o pătrund, îi inundă spiritul. Hipolitele devin un singur trup uriaș, cu mii de suflete, sunete și senzații. Momentul acesta de fuziune hipolitiană durează doar câteva clipe, dar cât este de intens! O fericire absolută cuprinde spiritele. Trupul își reia consistența, spiritul revine în matcă.


Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Multumesc!
Asemenea, ganduri bune si rodnicie in ale scrisului!
Lucia Eniu
luni, 28 decembrie 2020


Salve!

-Text de lacrimi, mi s-au întâmplat în timpul citirii!

Cele bune,
Purice Narcis-Teofil
narcispurice
duminică, 27 decembrie 2020