Pădure, straniu ocean
cu ape foșnitoare, grele,
ce pe nisipuri lungi de stele
te clatini, flux diluvian,
sfărâmând înaltele inele
de-azur adânc, o, gardian
prizonier, înalt ochean
al anotimpurilor mele,
albastra cheie dă-mi ce poate
să-nvie șoaptele de-atunci
și umbrele îmbrățișate,
și frunzele ce le arunci
mereu pe țărmul care zboară
din veșnica ta primăvară.
vezi mai multe poezii de: Eugen Jebeleanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.