Când alte universuri ma cheama sau le chem,
De-o nostalgie crunta adânc oftez si gem,
Caci stiu atât de bine ca din acelasi lut
Si trupul meu si Calea Lactee s-au facut,
Ca din aceeasi piatra cândva am scaparat
Luceafarul de ziua si ochiul meu curat,
Si nici macar o clipa eu nu ma mir ca pot
Sa tin pe creanga asta si universul tot...
Îl port pe creaga asta întinsa usurel,
Cum port lumina lumii în piatra de inel,
Si pare universul imens si uimitor,
Adeseori ca bucla iubitei de usor,
Si-l simt pân' la durere si imn, adese, când
Cumplit mi se apasa pe creanga lacramând.
vezi mai multe poezii de: Eusebiu Camilar
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Ce poezie, minunata - o capodopera!
Silviu
joi, 14 mai 2015
Night > bravo lor - strabunilor nostri - ca meritul, e a lor. Eu pun doar o floare la mormant, unuia, ori altuia. Ei is invatatorii mei, maestrii mei - de la ei, invat - asa ca drept multumire si pretuire, gestul meu. Apoi, prin a pune cate o floare, ma determin sa scriu.
E suficient apelativul "tu".
Multumesc
Th3Mirr0r
th3mirr0r
miercuri, 13 mai 2015
Cat de frumos puteti sa comentati.. Bravo dumneavoastra!
night
luni, 11 mai 2015
Imi strang la piept un vers de tina,
Privind indepartata-mi lume -
Si-mi chem un greir, sa mi-o tina,
Cand astrii se arunca-n spume,
Sub valuri de genune, fara vina,
Cu inima-mi hoinara, de-mi ramane..
Amestec de lumina -
Iar noaptea plange-n mine - caci, straina,
Nici nu-mi mai recunoaste, din farame,
Tot ce-a zidit o umbra, prin gradina:
Sucita creanga, care sa-mi darame
A mea visare.. cu aroma-i lina,
Spre universul drag, pe uni' ramane
Un cant de mandolina...
Th3Mirr0r
th3mirr0r
luni, 11 mai 2015