Eu tac și nu mai spun, nimica
Nici de trecut și nici de viitor
Când, mă zdrobește-ncet, secunda
Orologiului bufnind necruțător
Prezentu-n, infinit se risipește
Ziua de ieri un vis, iar mâine, o himeră
Poetul trist doar la sfârșit mai speră
Când din condei, eternitatea-i crește
Cum pot să zic, că, eu exist aievea
Când degetul pe timp, nu pot să-l pun
Îl simt cum se prelinge-ncet din palmă
Iar eu privesc, cu, ochii de nebun
Ce mi-a fost dat, ce-mi este, dar și ce va fi
Doar întrebări iscoditoare zi de zi
Cum este ceaiul, ce-i băut din ceașca goală
Să vezi cum crește piatra grea de moară
Iarba în creșterea-i sfidează zorii
O salcie-și deplânge existența
Sinapsele-mi contesta existența
Și tot ce mai aud e' cântul mării.
vezi mai multe poezii de: AlinD
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Va multumesc pentru vorbele frumoase.
AlinD (autor)
miercuri, 02 ianuarie 2019
Strofa finală este minunată!
La celelalte, pe alocuri mai sunt ruperi mici de ritm, dar cel mai mult nu am înțeles lipsa punctuației la final, punctul, adică, semnul întrebării. Însă e dreptul dumneavoastră de a scrie cum doriți.
prelinge-n cet... aici nu e încet>'ncet?
Simț poetic există, un picuț cizelat mai trebuie în ce privește prozodia.
Am poposit cu plăcere :)
La mulți ani!
Adina Speranta
marți, 01 ianuarie 2019