E noaptea nunții mele și picură o rază,
Prin părul unei nimfe și-n ochii ei căprui;
Eu port veșminte albe tu pașii mi-i urmează
Pe luciul unei ape și-n brațe unde vrui.
Nu mă-ntreba prea multe, ce rost are să-ți pese,
Că sunt de modă veche și vreu al tău amor;
Mai bine să ai parte de sărutări alese,
Din miile de buze, pe gura ta să mor....
E noaptea morții mele dar nu o moarte bună,
Doar am să-ngrop tristețea, de mine ca s-o rup;
Să-i pun cumva și-o cruce, în rima mea nebună,
Să-ți par în poezie că mă dezbrac de trup.
Botez o piatră sură să pot să trag oblonul,
Și la fereastra ta să-adorm precum o zână
Ca tu,-n fiece noapte, să-mi bei în vis ozonul
Să ne trezim în ziuă oglinzi într-o fântână.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.