Și eu mi-o dusei la râu
crezând-o că este fată,
când ea era măritată.
În Santiago-ntr-o noapte,
virtutea i-am dat deoparte.
Felinare se stingeau
și greierii scârțâiau.
La ultima cotitură
mâinile-mi de sâni dădură
și, din somn, odat' se-aprind
ca floarea de hiacint.
Jupa ei cea apretată
îmi foșni-n urechi îndată
ca mătasea sfâșiată
de zece cuțite-o dată.
Fără raze strălucind,
copacii dădură-n floare
și câinii, la depărtare
de râu, se-auzeau lătrând.
*
N-am ținut cont nici de mure,
nici de scai, de trestii dure
și, sub părul ca o claie,
făcui groapă în noroaie.
Eu, dacă mi-am scos cravata,
ea-și dădu rochia gata.
Eu, centura cu pistoale,
ea mai scoase patru țoale.
Nici nardul, nici scoica moale
n-au o față-atât de fină,
luna, cu-ale ei cristale,
nu emană-așa lumină.
Coapsele îi lunecară
precum peștii în cârlig,
jumătate, foc și pară,
altă jumătate, frig.
În noaptea aia-am fugit
pe un drum cum altul nu e,
pe-o mânză de mărgărit,
fără scări și fără frâie.
Nu pot spune, ca bărbat,
câte mi-a mai îndrugat,
În lumina-nțelepciunii,
mă abțin, nu cum fac unii.
De nisip și sărutări,
o dusei, murdară toată,
jos, la râu. În adieri,
crinii se băteau în spadă.
M-am purtat așa cum sunt,
un țigan adevărat.
Să coasă, un coș i-am dat,
de satinuri galben-unt.
De iubire, să n-auz,
că ea era măritată
și mi-a spus că este fată
când cu ea la râu m-am dus.
(Traducere liberă - Another Me)
vezi mai multe poezii de: Federico Garcia Lorca
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.