Mă frâng ca o trestie răsfirată de vânturi;
O risipă de vise,
O risipă de gânduri.
Și parcă o teamă creste in mine,
Mă zbuciumă neliniștile
Și mă târăsc....ca într-un vârtej,
Până la capătul lumii.
Mă înfășor in mantia focului
Ce pâlpâie in ochiul îndrăgostitului de viață,
Și nu mai pun întrebări!
Nu mai aștept răspunsuri!
De azi voi fi femeia de la capătul lumii.
2024, Martie
vezi mai multe poezii de: Florina Emilia Pîncotan
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.