Pe-această dungă fină de lumină
Pe care calc cu paşi de umbră grei,
Te caut ca pe-o blîndă zi senină
Prin care zburdă cai fără de şei.
Dar te găsesc ca nor lipsit de ploaie,
Orfan deziderat cețos, uscat,
Şi-ncep să curg pe stradă în şiroaie,
Ca un sfîrşit de toamnă vinovat.
Nu-i între noi vreo strîmbătate-a lumii,
Ci dreapta rază, doar, a unui cer,
Ce ne pîndea, din burta caldă-a mumii,
Cu-mbrățişarea zodiei de fier.
Nu simți? Plutim în beata risipire
Ca înțeleşi cu strigătul din noi
Şi iminenta noastră despărțire
Parcă-i reflux salmastru de noroi.
Şi cîte nunți de soare şi de vină,
Şi cîte flori de ruginii zidiri,
Ȋn viața ce, de fapt, curgea străină
De sărbătoare, lumînări şi miri...
Ȋndreaptă-ți umbra, cazi şi te ridică,
Fii condamnata şansei ce-a trecut,
Fă-ți disperată dansul peste frică,
O, tu, păgîna visului pierdut!
Dar hai să ne mai sărutăm o dată,
Chiar neştiind de ne-am mai sărutat,
Ca o tîrzie, ultimă răsplată,
Totuşi, a celor ce s-au consumat.
Iar fum de n-o rămîne-n urma noastră
După acest absurd şi trist război,
E fiindcă sta deschisă o fereastră
Şi ne-aştepta, în taină, pe-amîndoi…
vezi mai multe poezii de: Dragos Niculescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.