Între mizerie și boală - Filip Brunea-Fox
Adăugat de: Victor Borziac

(Fragment)

Dacă am avea naivitatea să luam în serios afirmațiile oficiale și în special ”rapoartele de activitate” anuale agrementate cu cifre și bilanțuri ale diferitor instituții de asistență socială, am considera rezolvată problema sărăciei. Din nefericire pentru optimismul datelor elaborate în birouri (e natural ca euforicele condiții în care sînt concepute – confortul, interesele, sinecurele – să le influențeze în roz), adevărul e altul...
Cînd spunem mizerie ne gîndim nu numai la formele ei cele mai imediate, mai vizibile, mai concrete. Ne gîndim nu numai la cazurile pe care talentatul coleg de redacție Eugen Jebeleanu vi le-a înfățișat - recoltă dintr-o lume pe care am explorat-o și eu nu o dată și care nu s-a schimbat în bine cu tot optimismul oficialității. Fiindcă mizeria a trecut dincolo de acea zonă-paria a declasaților, unde prezența ei e considerată fatalitate și blestem; ea s-a infiștrat în straturile sociale unde n-ar fi trebuit să pătrundă dacă statul, ocîrmuirile le-ar fi asigurat condițiile care să le facă imune la coroziune. Marea reprezentată a mizeriei rămîne muncitorimea. Iar această mizerie apare și mai nudă în tragismul ei cînd nevoile o silesc să se adreseze direct pseudo-potentaților, organelor de Stat. Atunci mai capătă o dimensiune: umilința...
Căci, să nu ne înșelăm. Oficialitatea, ministerile de resort, primăriile sînt întotdeauna gata să-ți certifice solicitudinea ce-o poartă nevoiașilor cu un stoc impresionant de dovezi, bilanțuri, înfăptuiri. E adevărat că s-au înființat dispensare, oficii pentru cei lipsiți de lucru, cantine populare, aziluri etc. Numai că destinația lor e deviată de la scopul lor prim și ultim. Cine profită? Cu ce evidențe contabile nemăsluite se justifică bugetul asigurărilor sociale, din care foarte puțin se prelinge spre cei care rîvnesc la el modest și îndreptățit, încolonați în clasica și trista ”coadă” ce așteaptă la porți? Cum sînt organizate și exploatate înstituțiile? Ce sisteme de tratament s-au încetățenit față de nevoiași?
Aici e racila. Ce folos că statul cheltuiește, contribuabilii sîngerează, dacă pentru un pol ajutor îți pierzi o săptămînă? Dacă pentru o consultație la dispensar prăpădești cîteva zile? Dacă medicamentul devine himeră de îndată ce nu mai e vorba de stereotipa chinină și tinctură de iod? Dacă șomerul din provincie trebuie să doarmă afară în frig, fiindcă e considerat de directorul azilului indizerabil?
Un provincial fără mijloace, bolnav, surmenat de o obositoare călătorie a fost trimis din spital în spital, sub motiv că nu sînt locuri. Nimeni nu s-a gîndit că a ajuta bolnavul e un act de elimentară omenie. Nimeni – director de spital, medic, infirmier, - nu s-a gîndit că misiunea ce-i incubă îi impune anumite obligații, chiar dacă n-ar fi decît faptul că e un slujbaș al statului, plătit din banii cetățenilor. Indiferență.
Numai că a sosit vremea ca această indiferență să nu mai fie considerată o inocentă apucătură. Aceasta cu alte metehne ale societății noastre, mai puțin inocente, existența lor a ajuns să ne ofere spectacolul ciudat a două lumi ce se suprapun; una (cea oficială) trăind parazitară pe scheletul celeilalte, fără ca acest spectacol să surprindă sau să revolte.

1927

vezi mai multe texte de: Filip Brunea-Fox



Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.