Și spitalele - Filip Brunea-Fox
Adăugat de: Victor Borziac

Un bătrîn scriitor și firește sărac, pe care pacostea unei boli l-a pus pentru o vreme în contact cu spitalul, ne-a evocat deunezi la redacție, cu indignare, condițiile jalnice în care funcționează aceste instituții. Destăinuirea nu ne-a surprins. Coincide cu lucruri știute de la alții, de la nevoiașii siliți să recurgă la ”binefacerile” spitalului, mijloacele nepermițîndu-le să-l ocolească pentru costisitoarele sanatorii.
Mizeria e priponită între două bariere: spitalul și țintirimul. Cel de-al doilea e parcă mai accesibil. Cere mai puține jalbe, demersuri, cheltuială extra.
La pereferie se moare economic. Am întîlnit odată, într-o toamnă, un camion cu un singur cal, improvizat dric. Pe podeaua acoperită cu un peticit cearșaf de împrumut (și vehicolul era contribuția unui vecin), luase loc lîngă sicriul dulgherit rudimentar dintr-o ladă, în picioare, familia mortului. Camionul hurducat de gropile mahalalei sălta cortegiul, așa că triștii pasageri erau nevoiți să se așeze din cînd în cînd pe raclă. Moarte ieftină, inmormîntare ieftină.
Cu spitalul e ceva mai anevoios. Săracul știe asta și nu recurge la asistența lui decît în extremis. Cînd nu-l mai ajută oblojelile babelor, alifiile emperice, descîntecul, moliftele. Cred că nenumăratele anchete minuțioase m-au apropiat intim de lumea mahalalelor, de nevoile și moravurile ei – cred, zic, că acele obiceiuri doftoricești, considerate primitive nu-și au explicația numai în perspectiva prejudecăților.
Oamenii fac apel la ceea ce au la îndemînă, căci adesea nu se pot urni pînă la spital sau dispensar. De altminteri, din experiență, am constatat că în majoritatea cazurilor a recurge la Facultate e mai riscant decît a recurge la știința populară a babei Luța. Pierderea de vreme în așteptarea consultației sau a răspunsului ce vine într-u tîrziu: ”nu sînt locuri”, e mai păgubitoare pentru pacient. Baba Luța drege piciorul fracturat, sudează oasele rupte, trage un mădular umflat numaidecît.
Nu interesează rezultatele, atunci cînd operația, chiar așa stîngace, se produce la timp. Bolnavul e mulțumit cu o ameliorare vremelnică, chit ca mai tîrziu să suporte consecințele îngrijirilor simpliste. Ce să facă dacă n-are altă cale! Dacă e nevoit să se întoarcă de la spital așa cum s-a dus, dacă e purtat din spital în spital, ca o scrisoare fără adresă?
Despre lacunele acestor așezăminte bucureștene s-a scris și s-a rescris. S-au dus campanii de presă. În secțiile de chirurgie, pacienții în curs de operație zac laolaltă cu cei abea aduși din sala bisturiurilor, într-o atmosferă puțin favorabilă nervilor și sufletului. Agoniile și suferițele se împletesc într-un spectacol dramatic pentru convalescentul căruia îi trebuie liniște și alt cadru de însănătoșire. O bună parte din știința doctorului, din rezultatele ce se așteaptă de la priceperea și devotamentul lui se compromite din pricina celorlalte condiții de ordin administrativ. Pacienții sînt adesea nevoiți să părăsească spitalul ca să continuie acasă, în întunericul mahalalei și în mizeria bordeiului, un tratament iluzoriu. Care sînt urmările unori atari îngrijiri la domiciliu, fără respectarea celei mai elementare condiții de igienă, nu e greu de întrevăzut.
Vom încerca altădată să examinăm cauzele acestor triste situații. Deocamdatră să constatăm atîta: că în sumbrul angrenaj în care se zbate nevoiașul, spitalul e o etapă fatală. Omul poate scăpa de perceptor, de demagogi, de tot ce vreți, dar nu poate scăpa de boală fără asistență medicală sau spitalicească. Sănătatea publică nu e un simplu deziderat ideal, ci un imperativ categoric, așa cum e proclamat prin afișe murale, la întrunirile de propagandă. La lumina acestui imperativ să fie examinată drama nenorociților care au nevoie de o alinare.
*
Între mizerie și boală e o interdependență. Un schimb de otrăvuri, o comuniune neîntreruptă. Mai persistă, din nefericire, mentalitatea greșită de a privi omul nevoiaș ca pe un caz izolat și nu ca făcînd parte din organismul social, o rotiță în stare să zdrucine întreg organismul, în punctul lui de rezistență cel mai slab. Ajutînd omul, ajutăm societatea. Vindecînd omul, vindecăm colectivitatea.
Și să se ia aminte; periferia nu e un mădular mort; ea este organul viu al trupului metropolitan. Știința ne oferă exemple de cangrene generalizate, care încep de la degetele picioarelor. Ca și o casă, o capitală, un mare oraș, trebuie aerisit pînă în margine. Cînd vor înțelege igieniștii, sociologii noștri, aceste adevăruri elementare? Cînd vor pricepe factorii răspunzători de sănătatea publică truismul că la spital pacientul premerge săracului, că pe masa de operație toți bolnavii sînt de o seamă, fiind dezbrăcați de hainele care îi diferențiază?

1927

vezi mai multe texte de: Filip Brunea-Fox