Cum mă ruinează inima, cum mă rușinează plânsul
Sunt a viselor imperfecțiune, a viselor mele,
Sunt unde timpul stă curea la ceasurile rele.
Cum mă ruinează inima, cum mă rușinează plânsul.
Ce e fericirea, dacă nu-i o formidabilă decepție,
De la care, cei morți și cei murind, nu fac excepție,
E un soi de nebunie, ce spre-a lumii clipă-mbarcă
Ș-a fățărniciei rufă, ce-ale noastre fețe-o-mbracă?
Omule, unde-ai putea c-amintirea s-o afunzi,
Să nu te mai afle și-naintea ta să nu mai fie?
Cât de iute ții să fugi și, cât de bine te ascunzi,
E acolo, e de când! O fiară-i de potop și râie!
Când mi-a mai fi, singurătate, ca să plec
Prin noi sălbăticii încovoiate de blestem,
A jalei luncă, întovărășit, eu s-o mai trec,
Și steaua să-mi abat de l-al tău cherem?
Oare frumusețea ta e din altă seminție,
Din altă plămădeală de apă și pământ?
Al tău glas îi poartă un rest de modestie,
Dar inimile-s surde și fără de veșmânt.
Când tu genunchiul ți-l îndoi,
Sub al tău călcâi, omătul arde.
Țurțurii zbârlesc prin salt vioi
Și fulgu-n drept cu tine, cade.
Pe-acel culoar de ispitiri
Unde mâini le-am întrecut,
C-un dor de ele amintiri,
Mă prinde-al zilei început.
Tu mustră-ți ochii ce vor a se nunți,
Că n-a mai fi de ei și azi să mă anin.
Împiedicați, ținea-vom pasul tot senin,
Ce-a fost și ce n-a fost, vom le minți.
Când pleci, de-i noapte, lampa n-o porni,
De-ţi voi caută obrajii, să-i cred oriunde.
Cum pleci, de vrei, din loc perna n-o urni,
Acolo să revin când tu mai ești niciunde.
Iată! Lângă gura ce-o cinstești, patinează umilirea -
insipidă,
e vreme de plâns.