M-am ascuns în canioane de cuvinte
Unde arborii cresc suspendați cu rădăcinile către cer
Iar gândul devine efemer ca o ecuație cuantică
În întinderi pierdute unde ceața îmi învăluie tristețea
Împingînd lamentările dincolo de gama văicărelii.
Căutând noi porturi de pace sub ceruri necunoscute
Oscilând echilibrul speranței pe o balanță de suflet grav
Orientată către infernul universal golit
De crucificarea aspirației către albastru
Ca o sămânță încolțitâ în embrion astral.
Esențe de nefericire împrejurul existenței
Declamând nebunia frenetică a greșelii
Cu amețeala căderii în absolutul ambițiilor
Fluctuantă deasupra temerilor
Pe puntea suspendării între abisuri.
©️Lidia Popa
vezi mai multe poezii de: Lidia Popa
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.