Car pașii agoniei prin nudele corvoade,
În sânge încă port amarul descompus;
Se înnoptează iară și Raiul ne dă roade
Cu turma lui de oi, de lupi dinspre Apus.
Eu rabd aici zăcândă cu pieptul meu cel greu,
Aici unde se-adună tristețea lumii-ntregi,
O rană dă să ardă plăpând în trupul meu
De n-ar fi poezia m-aș prăbuși, înțelegi?
Infernul meu cărbune din nou pace nu-mi lasă,
Eu ca să-l sting cu gheață ar trebui din iarnă
Zăpada s-o culeg, s-o pun în umbră deasă
Din fulgii ei sa ‘nalț biblioteci sub goarnă.
Cerneala s-o presez în foi imaculate,
Să smulg din negrul lunii un fir înaripat
Ca să mi-l leg țărână de plete ondulate,
Să-l pun într-o vioară ce geme-ncercănat.
În palma-n care-adormi, e dragostea mea plânsă
Și toamna ruginie dans galben își împlântă,
Prin mușchii de oglindă pădurea e restrânsă
Iar inima-mi livrează dalii ce nu cuvântă.
vezi mai multe poezii de: Cornelia Cristea
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.