Într-un sat mic, sub cerul senin,
Un suflet trăia cu un chin.
Vecinii știau, dar cu toții tăceau,
Doar cu șoapte și bârfe, nimic nu făceau.
Ea stătea la poartă, cu ochii goi,
N-aveau copii, ci doar câteva oi.
El trecea pe lângă, cu pumnul greoi,
Într-o casă plină de ură și de ploi.
Eu eram dintr-o familie frumoasă,
Cu o mamă și un tată ce se iubeau.
Când am văzut că vecina era bătută,
Ochii înlăcrimați la ai mei fugeau.
Părinții mi-au zis că „e treaba lor”, și „nu ne privește”
Dar în inima ei, focul crește.
Într-o noapte, când luna strălucea,
Dreptatea va triumfa.
El bea ultimii bani la birtul din sat,
Se întorcea acasă, furios și beat.
O lovea fără milă, fără regret,
Fără să țină acest lucru secret.
Ea a stat ani întregi, ca o piatră în râu,
Când toți știau cât îi era de greu.
În fiecare zi, de luni până la sărbători,
Toți din jur rămâneau nepăsători.
Părinții mi-au zis că „E treaba lor”, și „nu ne privește”
Dar în inima ei, focul crește.
Într-o noapte, când luna strălucește,
Focul destinului biruiește.
Era noaptea de Crăciun, colindele curgeau,
Colindători veneau, dar casa lor o ocoleau.
La noi, tata a dat televizorul mai tare,
Să acopere țipetele venite din zare.
Atunci, spre casa lor am plecat încet,
Să fac ceva, deși eram doar un băiet.
Dar înghețat de frică nu m-am anunțat.
Și am văzut cum focul s-a înălțat.
Și-n frig, plângând, mi-am pierdut credința,
Că oamenii mari nu-și pot schimba ființa.
L-am văzut adormit, beat și fără putere,
Iar ea, cu ochii plini de lacrimi, nemaiputând să sufere.
În acea noapte rece, s-a dus spre jarul aprins,
Tremurând de emoții, cu sufletul stins.
A aprins casa cu focul din jar,
Cu el înăuntru, mort de beat și murdar.
Focul s-a-nălțat spre cerul senin,
Curățând locul de întunericul plin.
În sat a rămas tăcerea și-un dor,
Ziua când flacăra a curățat păcatele lor.
Părinții mi-au zis că „E treaba lor”, și „nu ne privește”
Dar dreptatea în final biruiește.
Când focul a luminat noaptea de Crăciun
Cu toți am știut casa ce arde din acel cătun.
vezi mai multe poezii de: Velaurius