Ştie focul că topeşte
Lăsând vraişte-n urma sa?
Nu cunoaşte îndeobşte.
Şi de-ar şti…nu i-ar păsa.
Focu-a pârjolit vânjos,
Punând omul la respect,
Chiar de se dǎ curajos
După port, după aspect.
Focul netezeşte calea
Inspre tot cei absolut,
Nu trăieşte mila, jalea,
Irosindu-se-n tăcut.
Focu-i foc, n-are pretenţii,
Şi, de au trecut milenii,
Tot trimite-n tălpi curenţii
Iuţi ca dulcile vedenii.
Când mă frige strajnic focul,
Distrugându-mă la greu,
Are-un scop, îi place jocul
Inventat de Dumnezeu.
Simt cum el în mine arde
Dar de ce? Nu ştiu nici eu!
Stele-s mii, chiar miliarde,
Doar într-una-i focul meu.
vezi mai multe poezii de: samoila
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.