Nu clipa mă-nspăimântă cel mai tare,
Nici timpul care trece nevăzut,
Ci vorba aruncată la-ntâmplare,
Zâmbetul fals şi glasul prefăcut.
Nu vremea mă-nspăimântă cel mai tare,
Nici anotimpuri care vin şi trec,
Ci lumea complăcută-n nepăsare
Şi felu-n care viaţa îşi petrec.
Nu anii mă-nspăimântă cel mai tare,
Nici crucea ce o duc anevoios,
Ci un răspuns la marea întrebare:
"Ce ai lucrat în via lui Cristos?"
Nu lipsa mă-nspăimântă cel mai tare,
Nici lacrima ce cade uneori,
Ci starea mea, când voi privi în zare
Şi Te-oi vedea Isus, venind pe nori.
Nu boala mă-nspăimântă cel mai tare,
Nici rana ce mă-mpiedică s-alerg,
Ci cum mă vezi pe mine-ntre fecioare
Şi ce fac eu, mai mult să Te-nţeleg.
Nu vremea, anii, clipe, lipsuri, boală,
Nici anotimpuri, stări şi răni în trup
Mă înspăimântă. Ci trăirea goală
Şi ce loc Doamne-n trupul Tău, ocup!
23/08/2013, Barcelona-Lucica Boltasu
vezi mai multe poezii de: lboltasu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.