Acestei frunze care eşti,
Plutind mereu prin toamna mea,
Iubirea ființei omeneşti
Ofer spre-a nu se mai usca.
Cedez o parte din suspin
Vitalei şanse de-a mai fi
Şi-ți suflu verde prin destin
Ca vînt de noapte şi de zi.
De-aş fi mărețul anotimp
Ȋn care te-ai opri pe veci,
Poate-aş răzbi să ies din timp
Pe negînditele poteci.
Te rog să nu cazi în deşert,
Pe-o stradă goală-a nimănui,
Cît sînt şi pot să te mai iert
Spunîndu-ți, vegetal, “Rămîi”.
Ci cazi în trupul meu de foc,
Tu, frunză fără nici un rost,
Să-ți fiu eu creanga de noroc
Din trunchiul celui care-am fost.
Iar dac-ai încolți subit
Ȋn carnea sufletului meu
Mi-aş aminti că te-am iubit
Ca rană proaspătă mereu.
vezi mai multe poezii de: Dragos Niculescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.