Am mai intrat o dată în gaura de şarpe a pămîntului
şi, după un drum întunecos şi extrem de interesant,
m-am trezit afară, ţinînd într-o mînă o sticlă de vin
şi în cealaltă un pahar – iar aceasta a reprezentat
pentru mine un sfîrşit frumos de situaţie.
Tu mă urmăreai ca un cîine de vînătoare, în rochiţe
scurte şi pastelate, eu îţi mai lăsam cîte un mesaj
sub cîte o bancă, sub rădăcina cîte unui copac:
“Din fiecare os alb iese cîndva o floare”,
“Din fiecare fluture iese cîndva un suspin”,
tu înţelegeai şi mă căutai mai departe pe străzi,
mereu în urma mea, mereu consecventă idealului tău,
pe care îl împărtăşeam de la o depărtare cuviincioasă.
Pe vremea aceea idolii de lut cîntători se odihneau prin
vechile tainiţe de zid, înmiresmate rufe albe fluturau
prin curţi la marginea oraşului, cîte un tren mai fluiera
romantic undeva în nord.
Probabil căutam amîndoi ceva anume, poate nişte ruine
cu tufe de iarbă în care să ne dezlănţuim iubirea ca într-un
muzeu bombardat al vieţii şi al morţii, poate vreo băcănie
fără stăpîn, cu măsline, schweitzer şi ghiuden, în care să ne
cunoaştem mai bine, poate vreun ochi de baltă nou născut,
într-o pădure limitrofă, pe care să-l botezăm cu trupurile
noastre pline de rîvnă şi curăţate de lumina lunii.
Şi astăzi, din părţile noastre separate de lume, îi înţelegem
încă pe acei copii bătrîni care se ţineau de mînă şi ne priveau
fix la cîte o încrucişare de drumuri, nemişcaţi şi albi, fără să
clipească, în noaptea care le învăluia pe toate.
vezi mai multe poezii de: Dragos Niculescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.