Pe banca lumii sunt aripi rupte de ploi,
Spectacole cu șerpi de piatră și strigoi;
Mi-e dor de viața în care să fim albaștri, goi,
Să ne spălăm de vânt cu brizele din noi.
Te-aștept la ferestrele ce scârție șarade-n noapte,
Să îți vopsesc cu albul lor lucirile din ochi,
Să te iubesc cu mâinile moi, pictate,
Căldura lor în palma ta violacee ca s-o verși.
Bărbatul meu cu gene lungi, ca acele de mare,
Mătasea lor îmi potolește setea de spumă de lapte,
Și buzele le-nmoi în fluturi cu aripile ozonate;
Mi-s căile carnale neumblate, cupe constelate.
Cu visul unduind prin gândul tău profund,
Ating impresionante râuri de lumină,
Îmi scald sângele în sângele-ți crescut dorinței,
Din așternuturi cad gutui pe mirii vrăjii.
vezi mai multe poezii de: Caraban Bogdana
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.