Valuri - George Bacovia
Adăugat de: Gerra Orivera


Ceea ce era pustiu era că ea mă chema cu brațe obosite și o chemam, de asemenea, pe celălalt mal, pe maluri despărțite de ape mari... și vrerea noastră era un vaiet peste valurile grele și pustii- un ecou al ultimilor oameni sub nouri de plumb îngălbenit.
Depărtările profilau o civilizație ca o siluetă dărmată, pământul aștepta un nou transformism și eram ultimii oameni peste aceste valuri...
Oh, ea fu cuprinsă de brațele unui monstru și dusă grăbit în peisajul îndepărtat, în umbră pădurilor reci... și această femeie se scaldă în apă limpede, în noaptea caldă când am venit să uit în umbra sălciilor adormite o veche indiferență de aici.
Am mai văzut-o într-o aurora sănătoasă când sufeream de nervi, la porțile din fundul grădinii ce da spre gârlă...
Apa somnoroasă, sau poate, și un pescar, mai departe, poate și-o pasăre, și mișcări de culori, tăcere...
Dacă ea cutreierase lumea și în ochii ei era o noapte surprinzătoare și dacă-mi spunea că mă știe de mult, eu priveam grădina năpădită de plante, și în această zi liberă mâncam caise și mere, udându-mă de rouă...
Am mai găsit-o într-o noapte cu ploaie, în odăița unei dugheni, în fundul unei curți, tâmpită, în fața unui pahar cu bere, între păreți, cu tablouri strâmbe, privindu-mă cu aceeași ochi de noapte.
Ședeam, și noaptea trecea; în alte odăi se auzeau bețivi; lampa ne înnegrea porii, nu mai eram eu, nu mai era ea; și am uitat și aurora și noaptea; și apele amari ne plouau în târgul cu gârle și podețe; și noaptea; noaptea ne ducea în noapte...

vezi mai multe texte de: George Bacovia



Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.