Ai durat prin aer punte
Din fășii de foc: te-ai dus
Tot mai sus și tot mai sus,
Stai acum pe-un vârf de munte
Și-ți întorci senina frunte
Spre apus.
Roșii, ca o lună nouă,
Ai tu hainele subțiri,
Lungi și fără-mpodobiri.
Iar pe tâmplele-amândouă
Porți, strălucitori de rouă,
Trandafiri.
Ochii-i ții la soare țintă,
Și cu ochii tu-l desmerzi:
E flăcău și-acum îl pierzi
Și ți-e drag, și stai ca frântă...
El s-a dus, și jalnic cântă
Codrii verzi.
Umed aer te-mpresoară.
Și-n durerea ta atunci
Rupi cununa și-o arunci:
Roșii flori prin aer zboară
Desfoiate, ca să moară
Jos prin lunci.
Plângi acum. Te-a-nvins iubirea
Albe lacrimi cad pe flori
Și pe frunze, când scobori
Plânsă către văi privirea.
Și-o să plângă toată firea
Până-n zori.
Te-a cuprins necaz deodată
Și din ochi cu ciudă strângi,
Parcă-ai vrea să rupi, să frângi,
Să-ți răzbuni, frumoaso fată,
Parcă-i lumea vinovată
Că tu plângi!
De pe turn - ce-i el de vină?
Aurul tu nu-l despoi;
De pa ape iai apoi
Ce-i argint și ce-i lumină!
Codrii, tu, de ciudă plină,
Nu-i lași goi.
Fluturii de prin vălcele
Tu-i ascunzi acum cu zor,
Culci în cuiburile lor
Veselele rândunele,
Și pe ușa dragii mele
Pui zăvor.
Iar în urmă, răzbunată,
Moartea cum o simți venind,
Cu mânie tresărind
Scuturi fruntea-nctunecată
Și-atunci pletele-ți, deodată,
Se desprind.
Peste brațele rotunde,
Peste pieptul tău frumos,
Ca un râu întunecos
Părul ți se varsă-n unde
Până jos.
Cu mișcări nespus de line
Tu te nalți apoi spre cer;
Văi și lunci și toate pier -
Neagră-n urmă-ți Noaptea vine,
Fâlfâind din aripi line
De mister.
vezi mai multe poezii de: George Coşbuc
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.