Cain - George Gordon Byron
Adăugat de: Gerra Orivera

scenariu [ ]
Un Mister



CAIN1
Un Mister
„Şarpele insă era cel mai [şiret dintre toate fiarele de pe pămînt, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu."
FACEBEA, Cap. III, 1.
Lui
Şir Walter Seott, Baronet
ii este dedicat
acest Mister al lui Cain,
de către prietenul său devotat
şi servitorul tău credincios,
Traducere de VIRGIL TEODORESCU
ADTOBULI
PREFAŢĂ3
Scenele care urmează se intitulează un Mister, în conformitate cu numele dat în vechime dramelor cu subiecte similare, care erau numite Mistere sau Moralităţi*. Autorul nu şi-a permis însă aceleaşi libertăţi cu privire la subiect, cum se obişnuia în trecut, în piesele analoge, cum poate observa orice cititor suficient de curios pentru a studia acele producţii profane, fie în engleză, franceză, italiană sau spaniolă. Autorul s-a străduit să păstreze personajelor sale un limbaj care să le caracterizeze; şi acolo unde el este (şi aceasta se în-tîmplă doar rareori) împrumutat din Scriptură, el a făcut, chiar şi în cazul cuvintelor, modificări infime, doar în măsura în care o cerea ritmul. Cititorul îşi va aminti că în Facerea nu se precizează că Eva a fost ispitită de un demon, ci de „Şarpe"; şi aceasta numai pentru că el era „cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pămînt"5. Orice interpretare ar fi dat rabinii sau Părinţii bisericii acestui fapt, eu trebuie să iau cuvintele aşa cum le găsesc şi să răspund, împreună cu Episcopul Watson6 într-o ocazie similară, cînd Părinţii bisericii i-au fost citaţi în şcolile din Cambridge, „Cercetaţi Cartea!", le-a spus el arătîndu-le Biblia. Trebuie să ne amintim, de asemenea, că subiectul meu nu are nimic de a face cu Noul Testament, la care nu se poate face aici nici o referire fără a fi anacronic, în ultimul timp, nu îmi sînt cunoscute poeme ca subiecte asemănătoare celui din Cain. De cînd aveam douăzeci de ani nu 1-am mai deschis pe Milton, dar îl citisem atît de mult înainte, încît faptul acesta nu mai conŹtează. Moartea lui Alei de Gessner7 nu am mai citit-o de la Aber-deen, pe cînd aveam op; ani. Impr-esia generală pe care mi-o aminŹtesc este aceea de încîntare; dar despre conţinut mai ştiu doar că soţia lui Cain se numea Mahala şi cea a lui Abel, Thirza; în paginile care urmează le-am numit Ada si Zillah, primele nume de femei care
344
apar în Facerea. Ele erau cele ale soţiilor lui Lameh8; soţiile lui Cain şi Abel nu sînt chemate pe nume. Dacă, deci, o coincidenţă a subiecŹtului ar fi putut produce şi una a expresiei, nu ştiu şi nici nu mă inŹteresează.
Cititorul este rugat să nu uite (ceea ce prea puţini binevoiesc să îşi amintească), că nu se face nici o aluzie la vreo viaţă viitoare în nici una din cărţile lui Moise şi nici, de fapt, în Vechiul Testament. Pentru a găsi o explicaţie a acestei extraordinare omisiuni, el va putea consulta Divina Moştenire a lui Warburton9; fie că va fi saŹtisfăcătoare sau nu, dar nimic mai bun nu ni s-a oferit pînă acum. De aceea, eu am considerat această revelaţie nouă pentru Cain, fără, sper, să fi denaturat cumva Sfînta Scriptură.
în ceea ce priveşte limbajul lui Lucifer, mi-a fost greu să-l fac să vorbească cum o fac preoţii despre aceleaşi subiecte; dar am făcut ce am putut să îl menţin în limitele politeţei spirituale. Dacă neagă că ar fi ispitit-o pe Eva luînd înfăţişarea unui Şarpe, aceasta este doar din cauză că în Facerea nu apare nici cea mai infimă aluŹzie la ceva asemănător, ci numai la Şarpe în capacitatea sa şerŹpească.
Notă: — Cititorul va remarca în acest poem că autorul a adopŹtat, parţial, teoria lui Cuvier10, conform căreia lumea a fost distrusă de mai multe ori înainte de a fi creat omul. Speculaţia născută din cercetarea diferitelor straturi şi oseminte de animale uriaşe cunosŹcute şi necunoscute găsite în ele, nu contravine concepţiei mozaice, ci, dimpotrivă, chiar o confirmă; deoarece încă nu au fost descopeŹrite oseminte umane în acele straturi, cu toate că osemintele multor animale cunoscute sînt găsite lîngă resturile celor necunoscute. Afirmaţia lui Lucifer că lumea pre-Adamită a fost şi ea populată de fiinţe raţionale mult mai inteligente decît omul şi avînd o putere proporţional asemănătoare celei a mamutului etc., etc., etc., este, bineînţeles, o licenţă poetică inventată de Lucifer însuşi pentru a-l ajuta să îşi atingă ţelul.
Ar trebui să adaug că există o tramelogodie a lui Alfieri11, numită Abele. N-am citit-o niciodată, cum n-am citit nici una dintre scrieŹrile postume ale autorului, cu excepţia Vieţii sale.
Ravenna, 20 sept. 1821*
* Traducerea Prefeţei de Lia-Maria Pop.


PERSOANELE
BiRBAŢII
ADAM
CAIN
ABEL
FEMEILE EVA
ADAH ZILLAH
DUHURILE
. ÎNGERUL DOMNULUI LUCIFER
ACTUL i



SCENA 1
Pămlntul în preajma Raiului. Zorii zilei.
ADAM: O, Doamne necuprins şi-atotputernic,
Tu ce-ai făcut, din beznele adinei, Cu un cuvînt, lumină peste ape, Fii lăudat cu zorii ce se-ntoarnă!
EVA: Tu ce-ai dat nume zilei şi-ai desprins
De noapte, zorii, îmbinînd în caer Valul, de val, şi în lucrarea ta Cuprins-ai firmamentul — slavă ţie!
ABEL: O, Doamne, tu ce-ai dat la toate nume-
Pămînt, ocean, văzduh, amiezi şi nopţi • Şi zămislit-ai lumi spre-a fi umbrite Sau luminate, şi-ai creat făpturi Spre-a te-ndrăgi în fapta-ţi — slavă ţie!
ADAH: Părinte-al tuturora, Doamne veşnic,
Făpturi iscat-ai preafrumoase, dulci, Legîndu-le prin dragoste: mă lasă Să te ador prin ele — slavă ţie!
ZILLAH: O, Doamne, tu ce-ai binecuvîntat
Tot ce-ai făcut, dar 1-ai lăsat pe şarpe Să intre-n Rai şi să-mi alunge tatăl, Fereşte-ne de rele — slavă ţie!
ADAM: Tu, fiu întîi născut, de ce taci, Cain?
CAIN: De ce-aş vorbi?
ADAM: Spre-a te ruga.
CAIN: Voi, oare,
Nu v-aţi rugat?


347
ADAM: Ba ne-am rugat fierbinte.;
CAIN: Şi foarte desluşit. V-am auzit.
ADAM: Poate şi Domnu-n mila lui.
ABEL: ' Amin.
ADAM: Tu, fiul meu dintîi, tu taci întruna.
CAIN: , E mai cuminte-aşa.
ADAM: 'De ce?
CAIN: Eu n-am
Nimic să cer.
ADAM: Şi nici să lauzi?
CAIN: - Nu.
ADAM: Cum? Nu trăieşti?
CAIN: Dar n-o să mor?
EVA: ' Vai! Iată
Pomul oprit a dat în pîrg, iar rodul
Se scutură. ADAM: Şi-o să-l culegem iar. _-•.,--..
O, Doamne! Pentru ce sădit-ai pomul
Cunoaşterii? CAIN: Şi pentru ce, atunci, ./ ,
Aţi despuiat de poame pomul vieţii?
Să-l f i lăsat în pace. ADAM: Fiul meu!
Să nu huleşti: sînt vorbe pentru şarpe. :J CAIN: El adevăr grăit-a! Căci a fost ;
Pomul cunoaşterii şi pomul vieţii. ' • ' t *" Intr-adevăr. Cunoaşterea nu-iTîuTt,
' Nici viaţa nu-i. De ce-au adus blestem?
EVA; f Cîrteşti asemeni mie, fiul meu, *!'l?
Ť ,Cînd tu pe lume nu erai. Nu vreau ť T Prin tine să greşesc a doua oară.
l Eu m-am căit. Iar cel născut din mine
Nu vreau să eadă-n cursele întinse
Sub zidurile Raiului, capcane
Pe care-n Rai le-au întîlnit părinţii. ^^-Nucăuţa_ce_iiu_-i. Erai ferice ^"^ Ue^ânTfTfăcut aşa, o, fiul meu! r rt
ADAM: Fiind sfîrsită ruga, truda noastră
Se cade s-o-mplinim. E fraged încă s >#*- , Pămîntul si e darnic. Nu prea greu • "t
îl facem să rodească.
348 ' -^ ' • . . . . ' • . rij,-
EVA: Fiul meu!
Ia pildă de la tatăl tău; supus
Şi plin de voie bună fii, ca dînsul.
Adam şi Eva ies.
ZILLAH: Ai alte gînduri, frate?
ABEL: Pentru ce
Ţi-ntuneci fruntea, cînd tu ştii prea bine
Că nu stîrneşti decît mînia Celui
Atotputernic? ADAH: Cain, dragul meu!
Şi-n faţa mea te-ncrunţi? CAIN: ' Nu, Adah. Nu.
Aş vrea să fiu o clipă singur. Abel,
Mi-e sufletu-ntristat. Dar o să-mi treacă.
Purcede, frate. Te-oi urma curînd.
Şi voi, surori, nu-ntîrziaţi în preajmă.
Cuvîntul greu răneşte gingăşia.
V-ajung curînd. ADAH: De, nu, am să mă-ntorc
Şi-am să te iau de-aicea. ABEL: Pînă-atunci
Te aibă Domnu-n paza Lui, o, frate.
Alei, Zillah şi Adah ies.
CAIN (singur): Ce^iviaţa? Trudă. Ş'i.de ce-aş trudi? --ťPentru că tatălmeu pierdut-a Raiul? Dar care-i vina mea? Eu nu eram Şi n-am cerut să fiu. Că m-am născut Şi că trăiesc nu-s fericit. De ce Făcu pe voie şarpelui, femeii? De le-a făcut, de ce-a fost pedepsit? Ce-a fost la mijloc? Pentru cine-a fost Sădit copacul? Pentru ce Adam S-a nimerit să fie el, în preajma Acestui mîndru pom din Rai? De-ntreb, Mi se răspunde veşnic: „El e bun! Şi fost-a voia lui!" De ce? De unde Atotputinte-nseamnă-a fi şi bun? La temelia judecăţii mele Stau roadele amare-ale greşelii De care eu străin sînt. Ce zăresc? Un fel de înger, dar cu chip mai aspru
349

LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN:
LUCIFER:
CAIN: LUCIFER:
CAIN:
LOCIFER:
CAIN:
Şi mai smolit. De ce să-mi fie teamă
De el mai mult decît de alte duhuri
Care-şi înalţă sabia de foc
La porţile unde ades întîrzii,
în asfinţit, ca să-mi arunc privirea
în marile grădini, ce-ar trebui
Să fie ale mele, pînă cînd,
Peste aceste ziduri interzise
Şi arborii ce-şi clatină frunzişul
Deasupra meterezelor păzite
De heruvimi, coboară, iarăşi, noaptea?
Şi dacă nu mi-e teamă-n faţa celor
Cu săbii de văpaie, pentru ce
Aş şovăi acum? Pe cit se vede
întrece-n frumuseţe şi putere
Tot ce-am azut şi totuşi mi se pare
Că-i mai prejos pe cît a fost cîndva
Şi-ar fi putut să fie: întristarea
întunecat-a chipu-i veşnic. Oare,
Aşa să fie? Deci nu numai omul
E mistuit de suferinţi? Soseşte.
Intră Lucifer.

•


Un muritor!
O, spirit! Cine eşti? Mai mare peste duhuri.
De-i aşa De ce cobori lîngă pămînt?
Tărjnji i
îi ştiu durerea. .
Gîndul mi-l cunoşti? — l Da, ţi-l cunosc. Se zbate nemurirea; f într-insul.12
Nemurirea? O, nu cred. Noi n-am aflat-o. Pomul vieţii-a fost Pierdut pe totdeauna din greşeala , Tatălui meu, iar pomul cunoştinţei, Din graba mamei mele, prea din timp S-a scuturat si fructul lui e moartea. Te-au înşelat; tu vei trăi.
muri. Şi nu-nţeleg dece Mi-e hărăzită moartea: doar atît
ť Că irnam jiăscut^pxe_a-ijluji drept tjniă.
Şi nu-i scăpare. Demn sînt de dispreţ
Căci darul vieţii îl urăsc şi, totuşi, /
Eu nu-i curm firul, ci trăiesc. Mai bine
N-aş mai Ii fost. LtJCIFKBtSK Jrăiesti. Si-ai să trăieşti
întotdeaunaJu-ncerca să crezi
Că tmpul tău cioplit în lut înseamnă
întreaga viaţă. El pieri-va, însă,
Tu vei trăi nu mai puţin ca azi.
CAIN: Nu mai puţin? Mai mult de ce nu?
LUCIFER: ' Poate:
Atunci ai fi ca noi.
GAIN: Ca voi? Adică?
LUCIFER: Njernariter.
CAIN: Şi sînteţi fericiţi? /
LUCIFER: Sîntem puternici.
CAIN: Fericiţi? l
LUCIFER: . ' Nu. Oare,
Tu eşti?
CAIN: Cum aş putea? Priveste-mi chipul!
LUCIFER: Bietjut! Te crezi nefericit!
CAIN: ' ^ Tu ce eşti,
Cu marea ta putere? LUCIFER: Sînt acel
Ce-a năzuit să-ţi sufle ţie viaţă
Făcîndu-te într-altfc-l. CAIN: Ah! Tu pari
Un zeu, aproape. LUCIFER: Zeu nu sînt. Căci iată
N-am. izbutit, să'f iu şi sînt ce sînt.
Kl -m-cLJ^^r'nlL_lJ£C^să^nnTnftasca_. CAIN: Cine?
LUCIFER: Zămislitorul lui Adam.
CAIN: Şi-a toate
Cîte-s în cer şi pe pămînt. Aşa
I-am auzit cîntînd pe serafimi
Şi-apoi si tata spune-aşa. LUCIFER: Eu spun,
Ce-ar spune el, de-ar fi, printr-o pedeapsă,
Ce-s eu în cer şi tu eşti pe pămînt:
Că zămislit-a spirite şi oameni. CAIN: s,; Ce-s spiritele?
350
351

LUCIFER:
CAIN:
352
Duhuri ce cutează Să-si folosească nemurirea, duhuri Care-ndrăznesc să-nfaunte^pe jiraa în veşnicia lui, să-i spună-n faţă 'Că răul lui e rău. De ne-a făcut, Precum se spune — n-am văzut şi nu şthtiii*: *> Dar dacă ne-a făcut, rămîne-asa: Sîntem nepieritori. Poate-a voit Să fim aşa ca să ne-ncerce. Fie! El e stăpîn — ci-n măreţia sa "V El nu-i mai fericit ca noi, înfrînţiLj De ce făcut-a rău, cînd nici un rău •• < ;
Din bine nu urmează? Deci, domnească, Pe tronul lui, înalt si singuratic, Şi zămislească lumi spre-a risipi a: Urîtul veşniciei ce-i apasă '/..;•
Nemărginirea vieţii lui pustii. • ii a
De-ar grămădi o lume peste alta ,:Ť
Nu poate fi mai mult ca un tiran ,;ia ,' Atotputernic si nenfrînt. Ar fi,
De s-ar zdrobi el singur, cea mai mare
Din toate binefacerile date
Vreodată nouă. Dar domnească-n pace.
Sporindu-se prin chin. Noi: oameni, duhuri,
Sîntem în chin alături, cel puţin,
Şi laolaltă suferim: amarul
Ni-l îndurăm mai lesne, însă, el?
Nefericit în slava-i se frămîntă 7
împins de rîvna de-a crea mereu.13 j .
Dai glas acelor lucruri ce, de-o vreme,'^'-
Mi se arată-n gînd. N-am izbutit
Să-mpac nicicînd vederea cu auzul,
Tata si mama despre şerpi vorbesc,
Spun despre pomi şi poame, dar eu vM
Cum heruvimi cu paloşe de foc
Păzesc intrarea Raiului, de unde
I-au izgonit, gonindu-mă, şi simt
Povara trudei lor din orice clipă,
Simt gîndul ce-i încearc㠗 si zăresc /Ui iiO'J ' în jur o lume-n care nu-s nimica Y Si-Ti. ftarft jirnjg^ mea-ax-Ji îa-Stare C^ă_^ţăpjnească_ţotuL- Doar pe mine
Mă roade gîndul ăsta, iar durerea
LUCIFER:
CAIN: LUCIFER:
CAIN: LUCIFER:
CAIN: LUCIFER:
CAIN: LUCIFER:
E doar a mea. Căci tata s-a supus, Şi pentru mama, potolită-i setea Ce ghes îi dă să afle taina, chiar Cu preţul unui blestem veşnic. Astăzi E frate-meu păstor14 şi din mioare Pe-ntîile născute le jertfeşte Acelui ce ţărînii-i porunceşte Nimic să nu rodească fără trudă. Soră-mea, Zillah, mai devreme chiar Ca pasările-n zori îşi nalţă imnul, Iar Adah, preaiubita mea, de-asemeni Nu-mi desluşeşte gîndul. Niciodată^ ^^
Mai bine văd că mă-nţeleg cu duhuri. Dacă prin firea ta n-ai fi menit Să te-nţelegi, n-ai fi aici; un şarpe Te-ar fi vrăjit, ca mai demult.
Deci tu Ai ispitit pe mama?
Jsgitesc
^Cu adevăruLjcjoar : nu era pomul, ^Pomul cunoaşterii? Şi nu era Copacul vieţii plin de roade? Oare, Eu i-am spus Evei să se-nfrupte? Eu Am pus, ce-a fost oprit, la îndemîna Unor făpturi nevinovate-n care Creştea dorinţa? Zei v-aş fi făcut! El însă v-a-mbrîncit, v-a dat afară: C „Ca voi să nu gustaţi din pomul vieţii, o Schimbîndu-vă în zei!" Nu sună-ntocmai " Cuvîntul lui?
Pe cît am auzit S-a pogorît cu trăsnet.
£u_diaitalul? Nu el, ce v-a răpit De-a pururi bucuria de-a cunoaşte? O, ar fi fost mai bine să fi smuls Sau fructele-amîndouă, sau nici unul. Unul e-al tău de pe acum. Cellalt Mai poate fi.
Anume cum?
Fiind Voi înşivă, în încercarea voastră.
353
23 — Opere IV — Byron
CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER:
CAIN: LUCIFER:
354
Nimic nu stinge mintea eînd e trează Şi-a centrul lumii, căci menirea ei E sa domine.
Tu mi-ai ispitit Părinţii?
Eu? Biet muritor! De ce Să-i ispitesc şi cum?
Se tot zvoneşte Că şarpele-a fost duh.
Şi cine-a gpus?
N-a stat scris sus: „Cel fără-asemănare Făţarnic nu va fi, deşi împins De teama şi de strimta vanitate A omului, ar fi putut s-arunce Pe veci asupra minţii lui oprobriul Greşelii sale"? Şarpele n-a fost Pe care-i ispitea, dar mai isteţ De vreme ce le-a insuflat dorinţa Fatală-a bucuriei lor mărunte. Crezi c-as fi luat un cliip sortit pieirii?
Nu se-ascimdea în el un diavol?
Nu.
Trczitu-l-a, eu limba-i spintecată, Pe cel_ascuns în cei ce-l ascultau. "Era


atît: un şarpe.15 întreabă heruvimii ce păzesc Pomul ispitei. Cînd vor trece veacuri Peste cenuşa seminţiei tale Şi peste-a ta, cei care vor veni Vor tălmăci păcatul lor dinţii învinuindu-mă c-am luat un chip Ce-mi face silă, precum silă-mi fac Toţi cei care-l slăvesc şi i se-nchină, Căci el i-a zămislit spre-a fi doar robii Posacei lui singurătăţi, pe veci. Cunoaştem adevărul şi-l vom spune. Părinţii tăi, momiţi de-o tîrîtoare, S-au prăbuşit. Căci duhurile, spune-mi, La ce i-ar ispiti? Şi ce era De pizmuit pentru aceste duhuri Ce rătăcesc prin hău, în strimtul loc Al Raiului? Dar îţi vorbesc de lucruri
CAIN:
LUCIFER: CAIN:
LUCIFER: CAIN:
LUCIFER: CAIN:
LUCIFER: CAIN:

LUCIFER: CAIN:
LUCIFER:
CAIN:
LUCIFER:
CAIN:
355 23*
Pe care, cu tot pomul cunoştinţei, Nu le-nţelegi.
Ba cred că sînt în stare | Să înţeleg orice: sînt însetat /
Să aflu tot şi-s hotărît s_ă aflu. _ ŞTlî^ăi sa"
te-nspăimînţi aflînd?
Ţi-o dovedesc.
De vrei
Să vezi CU
De pildă,-a îndrăzni
N-afost
Pînă-acum
' Totuşi te pîndeşte.
Tata-mi spunea că e cumplită; mama, Cînd pomeneşti de moarte, plînge: Zillah Cată-n tărînă îngînînd o rugă
) O O
Şi Abel către cer priveşte; Adah Se uită mută-n ochii mei.
Iar tu?
De negrăit, se zbat în mine gînduri, Ca nişte vîlvătăi, cînd pomenesc Despre nendurătoarea l^oajte care Se pare că ne-aşteaptă^negresit. S-o-nfrunt! Dar cum? Cînd mai eram copil M-am luat la trîntă-n joacă cu un leu Şi el, urlînd, mi s-a smucit din mînă. j Ea n-are chip, dar tot ce-i zămislit 'l Din lut şi prinde formă, nimiceşte: Credeam că-i o făptură. Cum, altfel, E-n stare să strivească o fiinţă? Să-ţi dea răspuns NjrmcijaiuJL--
ljr " " yCine? Atoatefăcătorul,_zi-i cum vrei. Cel__ce jddeşte spre-a surpa. _
CAIN:
LUCIFER:
CAIN:

LUCIFER:
CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER:
CAIN:
LUCIFER:
382
Aşa făcut-am.
Tot ce-i frumos e mai frumos de-aproape. E-o amăgire. Spune-mi ce-ai văzut ~ Crescînd în ochii tăi privit de-aproape? Văzui pe Adah. Stelele cereşti, Albastru-adînc al miezului de noapte Cu globu-i luminos, la fel c-un spirit Sau un sălaş al lui, amurgul ros Sau răsăritul soarelui, sau clipa De nedescris a coborîrii lui, Cînd lacrimi fericite-mi umplu ochii, în vreme ce se pierde-n gol şi simt Că inima-mi pluteşte, lin, de-a lungul Acelui rai de nouri din amurg, Crengi verzi, umbritul codru, glas de paseri, Cînt al iubirii, seara, împletit Cu cîntul heruvimului, pe cînd Se-nchide ziua peste Eden, toate în ochii mei şi-n sufletu-mi nu-nseamnă Nimic pe lîngă chipul ei: mă-ntorc De la pămînt şi cer, privindu-i faţa. E proaspătă ca şi plăpînda spiţă A omenirii în întîii zori, Ca-ntîia înflorire a ţarinei Rodind la-mbrăţişările dintîi Ale iubirii, si cu toate astea E-o amăgire.
Ştiu: tu nu-i eşti frate, De-aceea nu-nţelegi.
Biet muritor! SîntJ;rate cu cei sterpj.
Atunci, cu noi N-ai cum să fii tovarăş.
S-ar putea
Să-mi fii tu—^mie. Dacă eşti stăpînul Făpturii mai frumoase întru toate, De cee§li4Ťąrislat?
De ce trăiesc?
De ce eşti tu nefericit? JDtajy Sînt toate-aşa cum sînt? De Zămislitorul, trebuie să île~
Nefericit, însufleţind făpturi Nefericite?
CAIN:
LUCIFER: CAIN:
LUCIFER:
CAIN:
LUCIFER: CAIN:
LUCIFER: CAIN:
383
Să -.creezLfăptoi Sortite nimicirii nu-i o faptă Ce-aduce bucurie; tata^Tiisă, îl socoteşte-atotputinte. „RăuL.^ ~ De Ťide vine dacă el e bun?" L-am întrebat pe tata. Mi-a răspuns Că^ăjiracesta-i^calea cătrebme. MTs-a~paruT ciudat ca'lzvorăşt'e ^_ . v Din nempăcatul lui vrăjmaş. Mai ierF Văzui un miel muşcat de-un şarpe. Bietul Sugaci se întinsese la pămînt însîngerat, pe cînd sărmana oaie :XI/,'>
Zadarnic behăia, iar tata,-atunci, Cules-a buruieni si, oblojindu-l, t :l'31iy'j,f Neputinciosul miel s-a-nviorat "'
Şi-apoi, înzdrăvenindu-se cu-ncetul, :':..;•
S-a ridicat şi-a prins să sugă iar La ugerul oiţei. „Fiul meu, A zis Adam,
e,/ S
Ce-ai răspuns? 1 _ Nimic,
îmi este tată. însă îmi spuneam ->, Că pentru bietul miel era mai bine / Să nu fi fost muşcat defel, în loc L Să-şi dobîndească, iar, plăpînda viaţă f Cu preţul unuj_cjun_s|îsietpr ' l
Desi-amorţit de leacuri. ^
Dintre toate
Spuneai că mai presus ţi-e dragă ea, Care-a-mpărţit cu tine sînul mamei ;i Şi-ţi alăptează pruncii.
Da, spuneam: Căci ce-aş fi fără ea?
Eu, ce sînt?
Oare, Tu nu iubeşti nimic?
Stăpînul tău^ Iubeşte, oare?
După spusa tatei, ~1 El e iuMrjiiJnjăsi. Dar socot, j Pfîvmcnn jur, că n;ii_pxeajioyedeşte.
LUCIFER:
CAIN: LUCIFER:
CAIN:
LUCIFER:
CAIN:
LUCIFER:
CAIN:
LUCIFER:
CAIN:
LUCIFER: CAIN:
LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN:
Asemenea tu nu poţi să-ţi dai seama Dacă iubesc sau nu, afară doar De o pornire largă-n care tot Ce-i mărunţiş, menit e să dispară Asemenea zăpezilor.
Ce-or fi Zăpezile?
Fii mulţumit că nu ştii Ce vor afla urmaşii-ntr-un tîrziu Şi bucură-te azi de cerul cald Lipsit de gerul iernii.
Vreun chip Asemeni ţie nu ţi-e drag?
Kăspunde-mi: Făptura ta ţi-e dragă?
Da. Mai mult
Mi-e dragă însă cealaltă făptură Care-i deasupra mea şi mă ajută Să-mi duc povara vieţii.
O iubeşti
Pentru că-n ochii tăi e minunată Ca măru-n ochii mamei tale. Dar Cînd frumuseţea-i va păli, iubirea Şi-aprinsa ta pornire se vor stinge. Să-i piară frumuseţea! Cine-o fură? O fură timpul.
Timp trecu destul
Şi-Adam şi Eva tot frumoşi sînt astăzi Nu ca Adah şi serafimii, însă, Oricum, frumoşi.
Sînt lucruri trecătoare La ei ca şi la ea.
îmi pare rău.
Cu toate astea-i voi păstra iubirea Şi-atunci cînd frumuseţea ei păli-va. Făuritoru-a tot ce e frumos Va fi mai păgubit ca mine: el Va pierde o podoabă fără seamăn. Ţi-e drag un lucru pieritor. Te plîng. Şi eu te plîng; tu nu iubeşti nimica. DiFîrâTe-tău, ţi-elFag şi el?
De ce Nu mi-ar fi drag?


384

LUCIFER:
CAIN:
LUCIFER:
CAIN: LUCIFER:
CAIN:
LUCIFER:
CAIN:
LUCIFER:
CA IX:
LUCIFER:
CAIN:
LUCIFER:
CAIN:
LUCIFER:
CAIN:
Şi tatăl tău şi Domnul

385
25 — Opere IV
Bine.
îl au în cinste. j
E o dovadă că te pleci.
Mă plîng?
E-al doilea născut şi-i slăbiciunea Iubitei tale mame.
Nu-i nimic.
De vreme ce întîia oară-un şarpe S-a bucurat de ea.
Prea bine. însă, Ce spui de tatăl tău?
Ce-mi pasă! Oare Dacă li-i drag să nu-l iubesc?
lehova,
îndurătorul Domn şi Ziditorul Acelui Bai pierdut, şi el priveşte, Zîmjbijid, îa Abel.
Niciodată eu
Nu 1-am zărit şi nu ştiu de-i zîmbeştc. Zărit-ai îngeri.
Ear.
Destul de des
Ca să-ţi dai seama că-l iubesc pe Abel: Oricînd e jertfa lui primită.
Fie. De ce-mi vorbeşti de toate-acestca?
Ştiu Că te-ai gîndit la ele mai-naintc.
De-ar fi aşa, cu ce drept mi-aminteşti Gînduri de cari...
(Se opreşte tulburat.)
O, spirite! Noi sîntem Aici, în lumea ta, deci nu-mi vorbi De lumea mea. Tu m-ai făcut să văd Minuni : preadamiţii cc-au călcat Pămîntul vechi a cărui rămăşiţă E cel de azi; mi-ai arătat puzderii De lumi stelare-al căror şters tovarăş, Pierdut printre planete, este azi
Byron
LUCIFER:
CAIN:
LUCIFBR: CAIN:

LUCIFER: CAIN:
LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN:
LUCIFER: CAIN:
LUCIFER: 386


Pămhitul nostru: am zărit şi umbra Acelui lucru mult-temut adus De tatăl nostru: Moartea; felurite, Nenumărate lumi văzui; as vrea Să-l văd pe lehova în Raiul său, Sau Raiul tău: în ce ţinut se află? Aici şi peste tot.
Tu n-ai sălaş?
Un loc al tău, ca orişice fiinţă, Cum muritorii-şi au pămîntul lor, Şi alţii —• alte lumi? Doar tu-mi spuneai Că sufletele pieritoare-şi au Un loc anume, iar acelea care De mult s-au petrecut din lumea noastră, Sălaşul lor. Şi lehova şi tu O
Aveţi sălaşe. Staţi, oare,-mpreună?/ Ba nu. Stăm fiecare-n altă, parte. Domnim însă-mpreună.
Bine-ar fi
De-ar fi doar unul domn. Atuncea, poate, Ar duce toate către-un singur ţel Şi n-ar mai fi-ntre lucruri vijelia Ciocnirilor de-acum. Dar nu-nţeleg Cum'duhuri mari ca voi si înţelepte Se vrăjmăşesc. Nu sînteţi înfrăţiţi Prin slavă şi putere?
Tu nu eşti, Cu Abel, frate?
Fraţi sîntem şi astfel Vom fi mereu. Dar chiar dacă n-am fi, Nu-i duhul nostru pieritor ca trupul? Nu-i nemurirea-atotputernicia? De ce să se-nvrăjbească aducînd în lume-atîta chin?
Pentru-a domni.
Te-am auzit spunînd că sînteţi veşnici. } t Aşa e. ' ť
Şi din cele ce-am văzut Imemitatea-albastră-i nesfirşită". Aşa e.
Nu vă este de ajuns Pentru-amîndoi? De ce nu vă-nţelegeţi?
Domnim şi eu şi el.

CAIN:
LUCIFER: CAIN:
LUCIFER:
CAIN:
LUCIFER:
CAIN:
LUCIFER:
CAIN: LUCIFER:
CAIN: LUCIFER:
CAIN:
LUCIFER:
387 25*
E totuşi, unul Din voi ce-aduce răul.
Care?
Tu!
Căci omului de poţi sâ-i faci vreun bine De ce nu-l faci?24'
E treaba celui care Te-a zămislit. Nu eu am fost acela: i ailui

Atunci,
Lasă-ne-n seama lui de vreme ce El ne-a făcut, sau dacă nu, arată-mi Sălaşul tău şi-al lui.
De-aş vrea, acum
Te-as duCe să le vezi pe amîndouă. Ci cînd suna-- va ceasul vei intra într-unul dintre ele, pe vecie. Acum, de ce nu?
Omeneasca minte Abia de poate să cuprindă-n ea Puţinul ce-a văzut şi tu rîvneşti S-ajungi acum la marile Mistere, La dublele Principii şi-ai dori Să le zăreşti pe tronurile lor Ascunse ţie. Omule, răbdare! Căci de-ai vedea oricare dintre ele Ar însemna sfîrşitul tău.
Aş vrea Să pier spre -a le vedea.
Acum vorbit-a
„Feciorul celeia ce smnls-a mărul. Te-ai prăpădi fără să-ţi satur ochii: Spre-a le zări eşti nevoit să treci Pe alt tărîm.
Al morţii!
Prkna,.poartă A trecerii.
Mi-e teamă mai puţin Aflîndu-i calea.
Să purcedem dară
Spre lumea ta, iinflfi.-jum)sfl-vp.i noamnL,
întemeiat de-Adam, mîncînd şi bînd,
CAIN:
LUCIFER:
CAIN:
LUCIFER:
CAIN:
LUCIFER:
CAIN:
388

Trudind şi tremurînd, rîzînd, plîngînd, Dormind şi-apoi pierind.
De ce, atunci, iť'> ,: Văzui aceste locuri? , '/
N-ai dorit
Să afli? Şi prin cele ce-ai văzut N-ai izbutit să afli? ;' ..',
Vai! îmi jjare
,Că nu mai sîntjiimic.25 " J
—^- ——.-.; Aceasta este "j it s
Chiar suma cuj.pjţin^ejo£:£,||;t]._â|li-
NjmicjiKîa2]|irJL.omenfisti. -^
învăţătura las-o moştenire
Copiilor şi-ai să-i scuteşti de chin. • ' : * l
Duh încrezut! Grăieşti cu fală, însă, -
Şi tu ai un stăpîn.
Eu nu! îţi jur
Pe cerul stăpînit de el, pe-ntinsul Noian de lumi si suflete pe care Le stăpînim deopotrivă. Nu! E drept c-am fost înfrînt, dar nu-i sînt slugă. I se^lnchinăi toţi..,. EjLJţii. Mă luptj ' Şi îl înfrunt, "cuni m^aBtîTuptâTpe^rremuri în cerul nalt.ţDe-a lungul veşniciei, •
în Hades, prin prăpăstii fără fund, Prin veacurile lungi şi nesfîrsite, Necontenit mă voi lupta cu el Şi stea cu stea şi lume după lume Vor tremura-n balanţă, pînă cînd Războiul va-nceta, de va-nceta, Dar nu mai înainte ca din noi Să cadă unul. Cine poate stinge Neîmpăcata ură sau zdrobi Nemuritoarea viaţă? El învins-a: *'
Deci Răul, pentru el, e cel învins. Ce-i Binele adus de el? Căci dacă L-as fi înfrînt spuneam că el e răul în tot ce-a zămislit. Ce daruri, oare, Trimis-a muritorilor abia înfiripaţi în lumea lor îngustă? i O, prea puţine. Unele din ele" Cu gust amar.
LUCIFER: Hai înapoi, atunci,
Către pămînt să te înfrupţi mereu Din marea binefacere cerească Ce-ţi fericeşte neamul. Rău-i rău Şi binele e bine si nu el Le-aduce-n lume. Dacă face bine Nunuţi-l bun. Dar dacă face rău Nu spuneţi că-i al ni eu, mai înainte De a-i afla izvorul. Nu vă luaţi După cuvinte, chiar atuncea cînd Sînt duhuri mari în joc, ci socotiţi. După vieaţa voastră, după cum Ar trebui să fie. Oricum, mărul Ispitei v-a adus în dar un. lucru 1 Nepreţuit: gîndirea voasjjâ. Fie j Ca niciodată "silnice 'porunci Să n-o clintească, fie să nu credeţi, împinşi de teamă, împotriva voastră, Nesocotind dovezile. Răbdaţi Şi cugetaţi, alcătuind o lume Lăuntrică în care cea de-afară Să n-aibă cum pătrunde. Doar as_a Veţi căpăta o fire mai înaltă Şi ghidul vostru va putea supune fărîna-n care-a fost întemniţat.
**"' _________ i, ^
Se fac nevăzuţi.
ACTUL AL lll-lea


SCENA 1
Pămîntul în preajma Raiului, ca în primul act. Intră Cain şi Adah.
ADAH:
CAIN:
ADAH:
CAIN:
ADAH:
CAIN:
ADAH:
CAIN:
390
Sst! Cain! Calcă-ncet.
Dar de ce?
Enoch,
Micuţul nostru, doarme, iată, colo, Sub chiparos, pe un culcuş de frunze. Sub chiparos26! Copacul ăsta parcă Jeleşte cînd dă umbră. Cc-ţi veni Să culci sub el copilul?
Umbra lui,
Ca bezna nopţii deasă, tocmai bună-i Să-i privegheze somnul.
Cel mai lung Şi cel din urmă! Hai să-l văd.
(Se apropie, împreună, de copil.)
îmi pare
Nespus de fraged. Obrăjorii lui în înflorirea lor curată,-ntrec Petalele de roze, presărate Sub căpătîi.
Şi gura-ntredeschisâ Cit c de dulce! Nu. Să nu-l săruţi! Sau nu acum. Curînd o să se scoale, Căci ceasul de odihnă s-a-mplinit. Ar fi păcat să-l tulburi pînă cînd Nu se trezeşte singur.
Ai dreptate.


ADAH:
CAIN: ADAH:
CAIN:
ADAH:
lini voi struni dorinţa. L-ai văzut
Cum a zîmbit prin somn? O, dorini, zîmbeşte,
Vlăstar al lumii ee-a-iiflorit abia,
Dormi şi zîmbeşte, cuci a ta e vremea
Zîmbirii şi-a odihnei, buni tovarăşi
Nevinovaţi şi veseli! N-ai cum şti
Că trupul tău e gol: tu n-ai cules
Opritul fruct. De ce să vină-ceasul...
Cînd f i-vei pedepsit pentl-un păcat
Ce nu-i al tău şi nu 1-am făptuit j
Nici tu, nici eu? Acuma dormi în pace r
Obrajii lui se înTOşesc pe cît
I se-adînccşte zîmbetul, se zbat,
Ca nişte aripi, lungile lui gene
La fel de-ntunecate ca frunzişul
Copacului stufos, şi-albaştrii ochi
Surîd, senini, subt pleoapa-ntredeschisă.
Ce vede-n vis? Visează Raiul! Da.
Visea/ft, Kaiul f-el pierdut dc-a pururi.
Copilul meu, o doar un vis! Nici tu,
Nici fii tăi, nici strănepoţii voştri
Nu vor călca vreodată-n acel loc
Oprit, al bucuriei.
Dragă Cain!
De ce jeleşti peste culcuşul lui Atît dc-amar trecutul? Pentru ce Tînjeşti atîta după Rai? N-ai vrea Să înjghebăm noi altul?
Unde?
Chiar
Aici, sau unde vrei. Cînd sînt cu tine Eu nu duc lipsa Raiului pierdut, Nu-mi eşti aproape tu, copilul, tata, Frate-meu, Zillah — dulcea noastră sor㠗 Şi Eva care ne-a adus pe lume Şi-i datorăm atît de multe?
Da. Şi moartea printre altele.
O, Cain!
Preamîndrul duh ce te-a purtat prin nori Ţi-a adîncit mîhnirile. Credeam Că-ntrezărind minunile rîvnite, Vedenii, pe cît spui, şi-acele lumi
391
C A IN:
CAIN:
ADAH: C A IN:
ADAH: CAIN:
ADAH: CAIN:
ADAH:
392
De azi şi din vechime, potoli-va Neastîmpărata-ţi minte şi dorinţa De a,cnaflaşte. Văd că ntrnTaTTătr Ţî^aduse călăuza ta. Eu, totuşi, îi mulţumesc că te-ai întors curînd. Curînd ai spus?
Curînd. Sînt două ceasuri De cînd plecat-ai. Două ceasuri lungi De aşteptare, totuşi, după soare Doar două ceasuri.
Şi-n acest răstimp Eu am ajuns la soare şi-ain văzut ^ V
Acele lumi pe care altădată ^t^1
Le lumina şi care pentru veci Rămas-au fără el, şi lumi nicicând De raza-i dogorite! Socoteam Că-s ani de cînd lipsesc.
Doar două ceasuri. Deci mintea noastră socoteşte timpul Doar după cele ce vedem şi după Priveliştea măreaţă sau măruntă, După plăcere sau urît. Zărind Lucruri care se pierd în fund de vremuri Făpturi nemaivăzute, stinse lumi, Cu vesnicia-n faţă, eu credeam Că îmi împrumutase-un veac sau două Din nesfîrşirea ei. Dar văd acum ^ Cît sînt de mic. Spusese bine duhul Că nu-s nimic. „j
Cum de-a grăit astfel? Căci lehova n-a spus-o.
Nu. N-a spus-o.
Lui i-e destul să crească-n noi nimicul. Şi amăgind ţărîna cu fugara Vedere-a Raiului şi-a nemuririi, 0-ntoarce în ţărîna iar. De ce? Păcatul părintesc, o ştii preabincj De ee să-l îndurăm? L-au făptuit A Deci ei să moară.
N-ar fi drept. Acum Prin gura ta grăieşte duhul care Te-a însoţit. O, de-aş putea muri Ca să trăiască ei!

CAIN:
ADAH:
CAIN:
ADAH:
CAIN: ADAH:
CAIN: ADAH:
CAIN:
ADAH: CAIN:
ADAH:
Şi eu spun astfel.
De-ar fi să-ndestulăm cu-o jertfă numai Pe cel nesăţios să frîngă vieţi Şi pruncu-acesta care doarme colea, Nevinovat, ar fi ferit să guste Din moarte şi durere, şi-n urmaşi Să li se piardă, pe vecie, urma. Poate că jertfa asta într-o zi O să ne mîntuiască neamul.
Jertfa Q
Acelui fără vină-n locul celui Care-a greşit. Ce tîrg ciudat ar fi! J Neprihăniţi sîntem! Cu ce greşit-am Pentru-a plăti păcatul făptuit Cînd încă nu eram, si pentru ce Să ispăşim mereu, răscumpărînd Păcatu-acela tainic, fără nume, Dacă păcat se cheamă setea dup£ Cunoaştere?
Păcătuiesti si-acum
O, Cain, dragul meu. Nelegiuite Sînt vorbele ce-ascult.
Atunci mă lasă Si du-te!
Niciodată. Dumnezeu Te-aude, însă.
Ce se vede-aicea? Altarele de jertfă către Domnul De Abel înălţate, cît lipsit-ai, Pentru-a jertfi-mpreună.
Nu-s grăbit
S-aduc, ca Abel, ardere si jertfă în fiecare zi, plecîndu-mi fruntea Cu o smerenie în care teama înlocuieşte dragostea, iar slava Se schimbă-n bir.
E bine să jertfeşti. Ajunge un altar. Eu n-am ce-aduce. întîii muguri care sparg pe ramuri Şi poamele dinţii, învoalte flori,

393


CAIN:

ADAH:
CAIN:
ADAH: CAIN:
ADAH:
394

Toi ce-a rodit mai minunat pămîntul, Să-i ducem Domnului prinos, cu suflet Smerit şi blînd.27
Eu am muncit pămîntul Şi-am asudat în arşiţă, precum A rînduit. blestemul. Sîut dator Şi altceva? De ee-aş fi blînd? Nu-i smulg Ogorului bucata mea de pîine? Şi recunoscător de ce să fiu? rNu-s pulbere, nu-n pulbere mă scald STn-am să fiu iar pulbere? Să niint_ CîruTştiu că si'nt nimic, să mă prefac~ Că-s mulţumit că-ndur? Să fiu smerit Că tatăl meu a săvîrşit păcatul..' Pe care-l ispăşim, scrîşnind, şi-n veac Va fi cu prisosinţă ispăşit De neamul nostru? Bietul nostru prunc Ce doarme surîzînd, nu ştie, bietul, Că poartă-n el sămînţa unui chin Ce-n miriade de făpturi va trece. Ar fi mai bine, somnoros, să-l iau Şi să-l strivesc de stînci decît să-l las Să vieţuiască pentru...
Doamne sfinte!
Să nu te-atingi de el... Copilul tău Şi-al meu, o, Cain! Cain!
Nu te teme!
Nici pentru toate stelele din cer, Pentru puterea ce le raînă-n haos, N-aş pedepsi mai aspru-acest copil Decît cii-o-mbrăţişarc părintească.
De ce mă-nfricosezi cu vorbe?
Iată
Spusei c-ar fi mai bine de-ar pieri Decît să-ndure chinul şi să-l lase Drept moştenire altora. Dar dacă Aceste vorbe te mîhnesc, voi spune Că ar fi fost mai bine pentru el Să nu se fi născut.
Nu spune asta!
La bucuria, mamei nu gîndeşti? Să-l alăptezi, să-l priveghezi, să-l mîngîi.

CAIN:
ADAH:
CAIN:
ADAH:
CAIN:
ABEL:
CAIN: ABEL:
395
încetişor. Se scoală. Dulce Enoch!
(Se duce spre copil)
Priveşte-l, Cain! Iată ce vînjos
Şi fraged e, cît de frumos si vesel.
îmi seamănă şi-ţi seamănă, cînd eşti
Cu sufletu-mpăcat: atuncea toţi
Sîntem la fel, aşa e, Cain? Tată,
Copil şi mamă, chipurile noastre
Se-oglindă unu-ntr-altul ca şi cum
S-ar oglindi-ntr-o apă lină-atunei
Cînd ele-s împăcate, potolite
Şi tu eşti bun. lubestc-ne, deci, Cain!
lubeşte-te de dragul nostru. Vai!
Iată-l cum tinde braţele, cum rîde
Şi cum deschide-albaştrii ochi cercînd
Să-ţi prindă ochii, ca şi cum ar vrea
Să-ţi dea bineţe, iar plăpîndu-i trup
Tresaltă-naripal de bucurie.
Să nu-mi vorbeşti de chin. Chiar heruvimii,
Cei fără de copii, te-ar pizmui
Că îi eşti tată. Binecuvîntcază-l!
Nu ştie cum să-ţi mulţumească, dar
Inima lui cu-a ta se împreună.
Fii binecuvîntat, copile! Dacă
Aşa te poate-un muritor feri
De ispitirea şarpelui.
Vezi bine!
Căci binecuvîntarea părintească îl va feri de şarpele viclean. Mă îndoiesc. Dar nu mă dau în lături. Fratele nostru vine-ncoace.
Abel, Fratele tău.
(Intră Abel.)
O, frate, bun-venit! Coboare pacea Domnului asupră-ţi! Bun găsit, Abel!
îmi spusese Adah Că eşti plecat departe, însoţit De-un duh înalt, departe de hotarul Obişnuit. Era dintre acei
CAIN:
ABEL:
CAIN:
ABEL:
ADAII:
ABEL:
C AIX: ABEL: CAIN:
ABEL:
CAIN:
ABEL:
C AIX:
396

Pe care i-am văzut, şi-am stat de vorbă Cum stăm cu tata?
Nu.
De ce te-ai dus
Cu duhu-acesta? Poate-i un vrăjmaş Al Celui-preaînalt?
Şi un prieten
Al omului. Cel-preaînalt, de vrei Să-i denumeşti aşa, a fost vreodată? Să-l denumesc! Ciudate vorbe, frate! Lasă-no-o clipă singuri, soră Adah, Să ne gătim de jertfă.28
Bine. Plec.
Eămîi eu bine, scumpe Cain. Iată, îmbrăţişează-ţi fiul. Duhul lui Fără prihană şi smerita slujbă A fratelui meu Abel să te-aducă Pe calea Păcii şi-a Credinţei.
(Adah iese, purtîndu-şi pruncul.)
Tu Pe unde-ai fost?
Nu ştiu.
Dar ce văzut-ai? Văzui răpusele, far' de hotare, Puternicele, nepătrunse taine Din spaţiu, sumedenie de lumi Ce-au fost şi sînt, ameţitor vîrtej De sori, pămînturi, luni, rostogolite Pe-orbitele sonore, bubuind în jurul meu, aşa încît, acum, Ar fi nepotrivit să stăm de vorbă. Lasă-mă, Abel.
Văd în ochii tăi
Un licăr nefiresc şi-ţi văd obrajii Aprinşi de-o nefirească-mbujorare Şi îţi aud cuvintele ciudate. Ce-nseamnă asta?
Că te rog să pleci. Nu .înainte de-a aduce jertfa Şi-a ne ruga.
Jertfeşte singur, Abol. lehova te iubeşte.
ABEL: CAIN:
ABEL:
CAIN: ABEL:
CAIN:
ABEL: CAIN:
ABEL: C A IN:
ABEL: CAIN: ABEL:
CALN: ABEL:
CAIN:
397

Te rog
Pe-amîndoi.
Pe tine mai ales. Dar nu, nu-mi pasă, Tu eşti mai potrivit să-l proslăveşti, închină-i-te dacă vrei, dar singur, Sau fără mine.
Frate, n-aş fi demn Să mă numesc feciorul tatei, dacă Nu te-as cinsti pe tine, cel mai vîrstnic Din fiii lui, chemîndu-te să nalţi, Cu mine-alături, jertfa către Domnul, Şi nu ţi-as da întîiul loc de preot în împlinirea sarcinei, căci el Ţi se cuvine.
Nu-mi aduc aminte Să-l fi cerut.
Cu-atît mai rău.
S-o faci acum. Pari chinuit şi jertfa Te va-mpăca în cuget. J
Nu. Nimic
Nu-mi poate-aduce pacea. Niciodată N-a pogorît în sufletu-mi, deşi Se-mpacă-ades şi firea. Abel drigă, Ar fi mai bine să mă laşi. De nu înalţă singur jertfa ta pioasă. Nu spune-aşa. Se cere împreună Să înălţăm prinosul. Nu pleca. Dacă se cere,-atuncea, fie! Spune-mi Ce-am de făcut?
Alege un altar.
Alege ta în locul meu. La fel sînt: Un pumn de piatră, iarbă şi pămînt. Alege tu!
Mi 1-am ales.
Altarul
Cel mai semeţ. L-ai nimerit: tu eşti Doar cel mai mare. Pregăteşte-ţi jertfa. Tu ţi-ai gătit-o!
Da. întîii miei
Ai turmei mele. Nensemnate daruri De biet păstor.
Eu sînt plugar, n-am miei. De-aceea voi jertfi ce-mi dă pămîntul în schimbul trudei mele: rodul lui.


Crengi înflorite, felurite poame Ce-au dat în pîrg.
ABEL: Se cade tu să-ncepi,
Ca cel mai mare, sfînta slujbă.
CAIN: Abel!
Nepriceput mă simt. Arată-mi cum, Iar eu te voi urma.
ABEL: O! Doamne sfinte!
Tu, ce ne-ai zămislit şi ai suflat Asupra noastră viaţă, Tu, ce-ai fost Preamilostiv cu noi, căci n-ai sortit Pe fiii tăi pierzaniei, cum cere Păcatul părintesc, ci-n mila ta Tu ne-ai cruţat şi ne-ai iertat greşeala De neiertat, tu, singurul stăpîn Al binelui, al slavei şi-al veciei, Luminător a toate cîte sînt, Preabunule ce ne fereşti de rău Şi ne arăţi cărarea către bine, De-a pururi nepătruns, primeşte-mi jertfa, Smeritul meu prinos, întîiul miel Al turmei mele, biet prinos, căci nimeni Nu-ţi poate mulţumi îndeajuns, Primeste-o ca pe-un dar din partea celui Ce-şi pleacă în ţărînă fruntea sa Şi-n faţa tronului ceresc se-nchină
Spre slava ta în veci de veci. Amin. J '
CAIN fiară a îngenuncneccjîn timpul rugii):
O, duh, sau orice-ai fi, atotputernic
Pe cît se vede şi, pesemne, bun,
De vreme ce ţi-s faptele scutite
De orice rău, tu, dumnezeu în cer
Şi pe pămînt lehova, cunoscut
Fără-ndoială şi sub alte nume
Pe care ţi le dau, după-nsuşiri,
Supuşii tăi nenumăraţi primeşte
Şi ruga mea dacă doreşti să fii
Prin rugi înduplecat, iar dacă e
Prin jertfe să te-mbun, primeşte-mi jertfa.
Două făpturi jertfesc. De ţi-e pe plac
Prinos de sînge, iată-aci altarul
Păstorului, la dreapta-mi fumegînd,
însîngerat, spre slava ta, căci el

398

Jertfit-a-ntîiul miel al turmei sale
Ce abureşte-acum împrăştiind
Spre cer miros de sînge şi tămîie.
Iar dacă-ţi sînt pe plac aceste roade
Dulci ale gliei, pururi mîngîiate
De blîndele-anotimpiiri, aşternute
Pe iarba nepătată, sub lumina
Care le-a copt, primeşte-le, căci ele,
Necunoscînd durerca,-nchipuiesc
O pildă-a faptei tale, mai degrabă,
Decît smerite rugi. Dacă-un altar
Lipsit de jertfa sîugeîui tc-mbună,
întoarce-ţi ochii! Cel ce 1-a-nălţat
E-ntocmai cum 1-ai zămislit. Nu-ţi cere
Să-i dai nimic în schimb. Dacă e bun
Fă cum ţi-e vrerea: cruţă-l sau loveşte-l,
De vreme ce tu singur hotărăşti
Ce-i binele şi răul, care sînt
După voinţa ta orânduite.
De-i rea sau bună fapta mea eu nii ştiu
Căci nu-s stăpîn şi nu-s îndreptăţit
Să-l judec pe stăpîn, ci doar să-ndur
Pflrunca-i cît de aspră, fără murmur.
(Pe altarul lui Abel, rugul aprins izbucneşte într-o coloană de flăcări luminoase spre cer, în vreme ce un vîrlej de vini răstoarnă altarul
y lui Cain, aruncînd roadele în lărînă."g) >ld):
închină-te, o, frate! Căci lehova
S-a mâniat pe tine.
CAIN: Pentru ce?
ABEL: Prinosul tău zace-n ţărână.
CAIN: Lasă-l.
Zace-n ţărînă cave 1-a rodit
Şi-o să rodească iar în primăvară.
Jertfa-ţi de carne-ncinsă e primită,
Căci cerul, iată, soarbe cu nesaţ
Văpăile-mbibate-n sânge. ABEL: Cain,
Nu te gândi la jertfa mea. înalţă,
Degrabă, alt altar. CAIN: Ba nicidecum.
Mi s-a scîrbit să mai înalţ altare.


/ ît

399
ABEL: O, Cain, ce-ai de gînd?
CA IN: Să prăbuşesc
Neghioaba întocrnire-a jertfei tale Supus plecată cerului. Altarul] Stropit cu sîngele nevinovat [ Al mieilor tăiaţi.
ABEL: Stai! Nu te-atinge!
Şi nu-ţi îngreuia nelegiurea Prin vorbe fără rost. Altaru-acela E binecuvîntat căci Cel-de-sus, în marea-i milă, mi-a primit prinosul.
CAIN: în marea-i milă! S-a gîndit el, oare,
Cînd ţi-a primit prinosu-nsîngerat Şi aburind al cărnii, la durerea Behăitoare-a bietelor mioare Jelindu-si pruncii căsăpiţi? La chinul Jertfiţilor nevinovaţi răpuşi De cuţitoiul tău pios? Fereşte! Nu voi lăsa să se răsfeţe-n soare Această sîngeroasă mărturie Care-njoseşte viaţa.
ABEL: înapoi!
N-ai să zdrobeşti în nebunia ta Altarul meu. Slujeşte-te de el Şi-ncearcă să înalţi o altă jertfă.
CAIN: 6 altă jertfă! Dă-te la o parte!
Sau jertfa asta s-ar putea să fie...
ABEL: Ce vrei să spui?
CAIN: Dă-mi drumul! DomnulJăii
E iubitor de _s|n£e. Vezi! Ia seama! Să nu-T îndestulez acum. Dă-mi drumul!
ABEL: în numele-i preasfînt, eu te opresc
S-atingi altarul ocrotit de ceruri.
CAIN: De ţii la viaţa ta, fereşte-n lături
Si lasă-mă să-mprăstii iarba asta Peste ţărîna ce-o rodeşte, altfel...
ABEL (împotrivindu-se):
Iubejc_p_e_TJomjmIjna^2£isus ca viaţa-
CAIN (izbindu-l în tîmplă cu o bucafâ de lemn pe care a smuls-o din rugul aprins): ••:-
Na! Du-i-o-n dar stăpînului tău lacom De vieţi.
400


ABEL (prăbusindu-se) :
Ah! Ce-ai făcut, o, frate, frate!
CAIN: Da! Frate!
ABEL: Dumnezeule, primeşte
Pe robul tău, iar ucigaşul iartă-l,
Căci n-a ştiut ce face. Cain! Frate!
Dă-mi mîna, dă-mi... iar bietei Zillah spune-i,.. CAIN (după o clipă de uimire):
Cum? Mîna mea! E înroşită de...
(După o lungă pauză, priveşte, pierdut, în juru-i.)
Unde mă aflu? Singur! Unde-i Abel? Şi unde Cam? Eu să fia acela? Trezeste-te, o, frate! Ce-ai rămas Atît de galben? Azi de dimineaţă Erai doar zdravăn. Abel! Nu, te rog Nu-ţi bate joc. Lovitu-te-am năprasnic, Dar nu din vina mea. De ce mi-ai stat în cale?' Poate-ncerci să te prefaci Ca să mă sperii? Te-am lovit. Atîta. Clinteste-ţi mîna doar! Clinteşte-ţi mîna! Aşa. Răsuflă! Suflă-asupra mea! O, Doamne! Doamne!
Cine 1-a chemat Pe Dumnezeu?
ABEL:
CAIN: ABEL:

CAIN:
401 26
Eu, ucigaşul.
__ Domnul
Să-l aibă-n pază. Caia, să te-nduri De biata noastră Zillah: nu mai are Decît un frate-acum.
(Atei îşi dă duhul.)
Iar eu nici unul. ť>'* Cine-mi răpeşte fratele? Deschişi Sînt ochii săi. Deci n-a murit. Căci Moartea E ea -ujLgpmn şi somniL-Jichide ochîT" îşi ţine gura-ntredeschisă, deci Răsuflă. Dar n-o simt. Mă plec s-ascult Dacă-i mai bate inima. Se pare Că s-a oprit. E-o nălucire! Altfel Din lumea asta am făcut un iad.


ZILLAH:



402
Pămîntul parcă so-nvîrtcste: mîna Mi-e umedă...
(îşi duce mîna la frunte, apoi prin fala ochilor.)
Dar nu de rouă. .Nu. E jilavă do sîngele frăţesc, Al meu si-al lui, vărsat acum de mine. Ce rost mai are viaţa cînd răpui Făptura ta în altul? Nu se poate Să fi murit! Tăcerea-nseamnă moarte? Se va trezi. Mal bine să rămîn La căpătîiul lui.LNu-i cu putinţă Să fie-atît de slabă viaţa-ncît S-o-năbuşi într-o clipăl Mi-a vorbit Mai adineauri. Ce să-i spun? O, frate! Nu. Dacă-l chem aşa n-o să-mi răspundă Căci fraţii nu se-ncaieră. Şi, totuşi, Vorbeşte-mi, o, vorbeste-mi! De-as putea Să mai aud o vorbă doar rostită Cu blîndu-i glas, o, de-as putea să-i dau A doua oară glasul.
Intră Zillah.
Parcă-aud
Un zvon de glasuri. Cine-o fi! E Cain... Stă şi-mi veghează soţul. Dar ce faci Acolo, frate? Abel doarme? Doamne! De ce-i aşa de galben şi ce-nseamnă Firul de sînge de pe tîmplă? Nu. Mă-nşel: nu-i sînge. Nimeni n-ar putea Să-i facă rău. Ce-nseamnă asta? Abel! Ce s-a-ntîmplat ? E-nţepenit. Nu suflă. Mîinile-i cad într-ale mele, moi, Ca nişte pietre fără viaţă. Cain! Om fără suflet! Cum de n-ai sărit Să-l scapi de la pieire? Trebuia, Ca cel mai tare, tu să te ridici Şi să-i dobori vrăjmaşul. Tată! Eva! Veniţi încoace! Vino, Adah! Moartea-Se află printre noi.
Zillah iese chemîndu-i.
CAIN (singur):



ADAM:



EVA:
ADAM:
EVA:
ADAM:
ADAH:
403 26*


Cine-a adus-o?
Eu sînt acela, eu care-o urăsc Atît de-adînc că numai gîndul ei Mi-a-nveninat vieaţa mai nainte De-a şti măcar ce fel de chip avea, Eu am adus-o aici, eu 1-am împins Pe frate-meu în braţele ei reci Şi fără de iertare, ca şi cum Ea nu putea şi singură să-şi ia Cumplitul bir. Cu-ncetul mă trezesc Din visul greu ce-mi luase mintea, însă El nu se va trezi în veci.
Intră Adam, Eva, Adah şi Zillah.
Venii
Chemat de Zillah cu suspine. Oare, E-adevărat? Dar ce văd! Fiul meu!
(Către Eva)
Iată, femeie, s-a-mplinit blestemul Pe care 1-ai stîrnit prin fapta ta! O, nu-mi aduce-aminte! Simt si-acum Colţii de şarpe-n inimă. Oh, Abel! Iubitul meu fecior! Pedeapsa asta întrece, Ichova, păcatul meu. Mi 1-ai răpit pe veci!
Grăieşte, Cain!
Doar tu ai fost de faţă. Cine e Săvîrsitorul? Poate că vreun înger Vrăjmaş lui lehova? Sau poate-o fiară Sălbatică din codru?
Ah! Zăresc
O rază albă cum străpunge norul! Văd reteveiul ars şi-nsîngerat Smuls din altar, mînjit de fum şi roşu De...
Hai, grăieşte, fiul meu! Alungă bănuiala ce-adînceşte Nenorocirea noastră.
Spune, Cain, Că nu eşti tu făptaşul.


O, ba da! E limpede, căci iată cum şi-nclină, Ca vinovaţii, fruntea, şi-şi ascunde Cu palmele însîngerate, cehii Pagini şi crunţi.
ADAH: Nu, mamă! Pe nedrept
Arunci asupra-i vina. Spală, Cain, învinuirea înfricoşătoare, De suferinţă smulsă mamei noastre.
E VA: O, lehova, ascultă-mă! Pogoare
Asupra lui al şarpelui blestem în veci de veci, căci el e mai aproape De seminţia lui. Pustie fie-i Pînă la moarte viaţa! Fie...
ADAH: Mamă!
Nu-l blestema căci e feciorul tău! Nu-l blestema, o, mamă: mi-e bărbat Şi frate mi-e.
EVA: El te-a lipsit de frate,
Pe Zillah de bărbat, de-un fiu pe mine, Deci blestemat să fie şi să piară Din ochii mei pe veci. Fărîm acum, Aşa cum el făcut-a-n cel de colo, Firescul legămînt. O, Moarte crudă! Eu, cea dinţii, chematu-te-am, de ce Nu m-ai ales pe mine? Pentru ce întîrzii să mă iei?
ADAM: Nu-ngădui, E va.
Durerea ta de mamă s-o preschimbi într-un blestem. De mult ne-a fost menită O soartă grea. Acum că s-a-mplinit Se cade s-o-ndurăm ca robi supuşi Ai Domnului şi-ai sfintei vreri din ceruri.
EVA (arătîndu-l pe Cain):
E vrerea lui! E vrerea-acestui duh Cu chipul Morţii, pe pămînt adusj De maică-sa, spre-a-l înveli cu leşuri. O, fie-i viaţa blestem! Remuşcarea Să-l mîie prin deşert, cum fost-am noi Goniţi din Rai, pînă în ziua-n care Copiii lui îi vor întoarce fapta Ce-a săvîrşit-o el. Iar heruvimii Cu aripe şi paloşe de foc
404

ADAM:
ADAH:
ADAM:
ZILLAH: ADAM:
Să-l hăituiască zi şi noapte. Şerpii
Să-i taie calea; roadele atinse
De gura lui să se preschimbe-n scrum;
Să mişune-n culcuşul lui de frunze
înveninate scorpii şi în somn
Să i se-arate cel ucis, iar treaz
Să fie bîntuit de groaza morţii.
Cînd buza-i arsă întîlni-va apa
Să se preschimbe rîu-n sînge, fie
Să îl alunge firea, tot ce-atinge
Să-şi schimbe faţa, să trăiască-n chinuri
Pînă în ceasul morţii lui, iar moartea
Să-i fie mai cumplită ca omorul
Prin care-a coborît-o între noi!
Să pleci de-aici omorîtor de frate!
De-acum încolo, pînă-n fund de vremi,
Cuvîntu-acesta însemna-va Cain.
Şi te-or urî urmaşii tăi, deşi
Le-ai fost părinte. Să pălească iarba
Sub talpa ta; copacii să te-alunge;
Pămîntul să te frigă iar ţarina
Să-şi lepede mormăitul; să n-ai parte
Nici de lumina soarelui şi nici
De cerurile sfinte.
Eva iese.
Du-te, Cain!
N-ai cum rămîne printre noi. Deci pleacă Şi lasă mortu-n grija mea. De azi Eu nu mai am feciori, căci niciodată Nu vreau să te mai văd.
O, nu-l goni
Cu-aceste vorbe, tată, nu spori Cu-al tău blestem pe cel al Evei.
Fată,
Eu nu blestem, căci el îşi poartă-n suflet Nelegiuirea. Zillah, să plecăm. Vreau să-mi veghez bărbatul mort.
Ne-ntoarcem
Cînd n-o mai fi aici acela care Ne-a dat cumplita sarcină. Acum, Hai, Zillah.
405
ZILIAH:
ADAH:
CAIN: ADAH:
CAIN:
ADAH:
GLASUL: ADAH: GLASUL: ADAH:
ÎNGERUL: CAIN:
ÎNGERUL:

Stai să mai sărut o dată Sărmanul lut şi buzele ce-au fost Fierbinţi cîndva. O, inimă răpusă! O, inimă!
Adam şi Zillah se duc, suspinînd.
Tu auzit-ai, Cain?
Ne izgonesc. Deci să plecăm. Sînt gata. Am să gătesc copiii. Să plecăm Cît nu coboară soarele, n-aş vrea Să colindăm deşertul stingheriţi De bezna nopţii. Dar vorbeşte-mi! Mie Care-s a ta.
Nu. Lasă-mă.
Nu vezi Că toţi plecat-au?
Tu de ce mai stai? Au nu ţi-e teamă să rămîi cu-acela Ce făptuit-a un omor?
Deloc.
Mi-e teamă doar să nu pleci fără mine, Chiar de-ai păcătuit prin fapta ta Care-mi răpeşte fratele. Dar asta Nu-i treaba mea, căci numai Cel-de-sus îţi poate fi judecătorul.
(Dinăuntru se aude un glas, slrigînd.
Cain! Ai auzit chemarea?
Cain! Cain! :?> Parcă-i un glas de înger.
lutră îngerul Domnului.30
Unde-i Abel, Fratele tău?
Sînt, oare, eu, străjerul Fratelui meu?
r> '— O, Cain! Ce-ai făcut?
l Cum strigă glasul sîngelui vărsat / De mîna ta, spre Domnul, din ţărînăl
f. j Pămîntul care s-a deschis să soarbă, ^-Cu-amărăciune, sîngele frăţesc
406




ADAH:
CAIN:
ÎNGERUL:
ADAH:
ÎNGERUL:
CAIN:
ÎNGERUL:
CAIN:
ÎXGERUL:

Zvîrlit pe ol de mîna ta pripită,
Te blestemă şi oricît 1-ai trudi
El va rămîne sterp, vfj rătăci
Fără popas de n./i încolo-n lume. . j m&itv; J
De pretutindeni izgonit.^1
Pedeapsa
E prea nendurătoare: să-l alungi Din loc în loc, să nu zărească faţa Lui Dumnezeu, să-l hăituieşti mereu Pînă veni-va ziua cînd, aflat, Va fi ucis.
O, de-ar veni odată! Dar cine fi-vor ucigaşii mei, Şi unde sînt pe acest pămînt pustiu, Lipsit de oameni?
Ţi-ai ucis un frate. Deci cine-o să te poată apăra De fiul tău?
O, înger luminos! >?ť îndură-te şi nu-mi grăi că sînul Acesta-ndurerat hrăneşte-acum , s Un ucigaş în fiul meu: pe-acela iv,', Ce-o să-şi ucidă tatăl.
El ar fi :
Ce-i tatăl său şi-atîta. Sînul Evei Nu 1-a hrănit pe cel din faţa ta, . Mînjit de sînge? Cine îşi ucide Un frate poate naşte paricizi. x
Dar n-avem teamă. Cel Atotputernic Mi-a poruncit să pun pecetea sa Pe chipu-acestui om, spre-a fi ferit De orişice primejdie. Asupra :
Aceluia ce s-ar încumeta Să-l nimicească, răzbunarea sa Va pogorî de şapte ori. Deci, vino! Ce vrei cu mine?
Să te-nsemn pe frunte ™) Că eşti ferit de fapte ca aceea Pe care-ai săvîrşit-o.32
Vreau să mor. Nu-i cu putinţă. Am să-ţi pun pecetea.
407
C A IN:
ÎNGERUL:
CAIN:
ÎNGERUL:
ADA1I:
CAIN:
AUAH:
CAIN:
408

îmi arde fruntea. Totuşi e-un nimic Pe lîngă focul dinlăuntru. Spunc-mi, N-ai isprăvit? Nu-i prea uşor!
Ursuz
Şi încăpăţînat ai fost de cînd Erai un plod în pîntecele mamei, Asemenea ogorului pe care De azi încolo-l vei munci. Dar cel Ucis de tine era blînd ca mieii Din turma lui.
Venit-am prea curînd După ce-au fost goniţi din Rai părinţii, Cînd mama încă mai gîndea la şarpe Şi tata, la pierdutul Eai. Deci, sînt Aşa cum sînt. Eu n-am cerşit vieaţa Şi nu mi-am dat-o singur. De-aş putea Cu moartea mea să-l înviez pe-acela Ce zace sub ţarină! De ce nu? El să învie si să-i iau eu locul Căci astfel Dumnezeu va dărui Celui de el iubit din nou suflare, Iar eu voi fi scutit să mai îndur Povara unei vieţi' apăsătoare. Să învieze mortul? Nu. Omorul S-a săvîrsit şi-aşa rămîne. Mergi De-ţi împlineşte soarta şi nicieînd Să nu mai săvîrşeşti asemeni fapte.
îngerul piere.
Pierit-a. Hai să mergem, îl aud Pe Enoch suspinînd la noi în casă. De-ar şti de ce suspină! Eu nu pot Să vărs măcar o lacrimă, deşi Vărsat-am sînge. Nu cred c-ar spăla Cugetul meu nici cele patru rîuri33. Tu crezi că va răbda copilul meu Să-mi vadă faţa?
De-as avea un pic De îndoială doar, as fi în stare... Nu blestema: destul m-au blestemat Pe mine astăzi. Du-te la copii! Te voi urma.
l
A DA H:
C A ÎN:

ADAH:

CAIN;
ADAH:
409
Să mergem împreună, N-am să te las cu mortul singur.
Oh!
Nemuritor şi fără viaţă martor Al cărui sîngc strigă din ţarină Spre cer şi nu se şterge, ce eşti tu în clipa asta? Nu pot şti. Dar dacă Tu vezi ce sînt, atunci îl vei ierta Pe-acel ce nu găsi-va,-n Cel-de-sus Şi-n sufletu-i, iertare niciodată. Rămîi cu bine! Nu-ndrăznesc s-ating Nensufleţitttl trup. Eu, care-am fost De-acelaşi sîn hrănit si care-adcs Te-am strîns la piept cu dragoste frăţească, Eu n-am să te mai văd şi nu cutez Să-ndeplincsc ce tu ai fi-mplinit în locul meu: să-ţi pregătesc mormîntul. Da, cel dinţii mormînt săpat De-un muritor. Dar cine-a fost groparul? Pămîntule! Pămîntule! Mi-ai dat, în schimbul trudei, rodul tău si, iată, Cu ce te răsplătesc! Si-acum să mergem. ^Pustiul ne asteaptaX
Adali se pleacă şi sărută chipul lui Atol.
Greu sfîrşit
Şi timpuriu sfîrşit, o, frate. Iată Ce ţi-a fost scris. Din toţi cîţi te jelesc Doar eu n-am lacrimi. Căci de azi încolo Mi-e dat să le usuc, nu să le vărs. Şi totuşi eu jelesc mai mult ca nimeni Căci te jelesc pe tine şi-l jelesc Pe cel ce tc-a ucis. De astăzi, Cain, Vom împărţi povara-n două.
Hai!
S-o luăm spre răsărit de Rai: acolo Unde pămîntu-i sur si mohorît, La fel ca soarta mea.34
Călăuzeşte-ţi Femeia şi copiii. Tu vei fi
f
C A IN:
ADAH: CAIN:
Nădejdea mea, şi Dumnezeul nostru Va fi şi-al tău. Kidică pruncii.
Cel
Ce zace colo n-a avut copii Şi am secat izvorul unui neam De oameni blînzi ce-ar fi cinstit culcuşul De nuntă-abia nălţat, şi-ar fi-nmuiat Nepotolitu-mi sînge prin unirea Pruncilor noştri cu-ai lui Abel. Abel! Cu el să fie pacea!
Dar cu mine?
Yes.
si. XII
A
CER Şl PĂMÎNT
Un mister
„întemeiat pe următorul pasaj din cartea Facerii, cap. 6: ŤAtunci au văsuţ fiii lui Dumnezeu că fetele oamenilor sînt frumoase şi şi-au luat de neveste, din toate, pe acelea pe care şi le-au ales...ť."
„Femeia pltngea după demonu-i drag."
COLEKIDGE1
Traducere de PETRE SOLOMON
Nota lui Byron








I. p. 495 De Rabenstein, frîngîndu-ţi însumi gîtul.
Rabenstein — Piatra Corbului este, în Germania, stînca spînzara-ţilor, şi îşi trage numele de la mulţimea de corbi care stau cocoţaţi pe ea.





SCHIMBAREA SCHILODULUI
Poem dramatic
Avertisment: Această lucrare are parţial la bază intriga unui roman apărut cu mulţi ani în urmă sub titlul Cei trei fraţi1, roman din care s-a inspirat şi M. G. Lewis cînd a scris DeŹmonul pădurii3. O altă sursă de inspiraţie a fost Fausi al lui Goethe. Ceea ce se publică acum reprezintă doar primele două părţi ale piesei noastre, precum şi corul introductiv al celei de-a treia. Restul s-ar putea să apară ceva mal tîrziu8.
Traducere de PETRE SOLOMON


PARTEA l
PERSOANELE

STRĂINUL, numit ulterior CEZAK
ARNOLD
BOURBON
PHILIBERT
CELLINI
BERTHA
OLIMPIA
Duhuri, soldaţi, cetăţeni ai Romei, preoţi, ţărani eto.
SCENA 1
O pădure. Intră Arnold
BERTHA: ARNOLD:
BERTHA: ARNOLD: BERTHA:
şi mama acestuia, Berlha.
Afară, cocosatule!
Păi, mamă,
Tu m-ai născut aşa...4
Năpastă, piei!
Din şapte fii, eşti singuru-avorton!
Mai bine m-ai fi lepădat, decît
Să văd lumina zilei!
Da, mai bine,
Dar pentru că-ai văzut-o, treci la treabă!
Ţi-e numai bună de poveri spinarea —
E mai înaltă, chiar de nu-i la fel
De lată ca a celorlalţi... ARNOLD: îmi port eu
Povara, însă oare nu-i prea grea?
Eu te iubesc, sau te-am iubit, oricum,
Şi numai tu ai fi în stare, mamă,
Să îndrăgeşti un om pocit ca mine.
Tu m-ai crescut, nu mă ucide-acum! BERTHA: Da, te-am crescut: tu mi-ai fost primul prunc
Şi nu ştiam dacă-o să am vreun altul,
Nu tot pocit ca tine... Dar hai, du-te
De strînge vreascuri! ARNOLD: Da, mă duc, dar vreau
La-ntoarcere s-aud o vorbă bună
Din parte-ţi. Nu mă mai dispreţui!
566
567
Deşi nu-s nici voinic şi nici frumos Ca fraţii mei, nici sprinten ca vînatul Gonit de ei, ani supt acelaşi lapte! BERTHA: Da, ca ariciul care suge, noaptea,
Din ugerul unei juninci, sieindu-l Şi vătămîndu-l zdravăn! Să nu-mi spui Că-s mama ta, căci te-am adus pe lume La fel cum o găină fără minte Cloceşte-un ou de şarpe!... Piei, năpîreă!
(Bertha iese.)
AENOLD (singur):
O, mamă!... A plecat şi-s nevoit Să-i fac pe plac. Deşi sînt ostenit, O s-o ascult, nădăjduind în schimb O vorbă bună... Ce-aş putea să fac?
(începe să taie lemne, dar se răneşte la o mină.)
Am isprăvit cu munca mea de azi! O, cum mai curge blestematu-mi sînge! Un îndoit blestem m-aşteaptă-acasă... Ce fel de casă? Eu nu am nici casă, Nici rude. Nu-s ca alţii plămădit Şi nu cunosc plăcerile lor. Oare Să sîngerez ca ei?... O, de-ar ieşi Din fiecare strop de sînge-un şarpe Să-l muşte-aşa cum m-au muscat şi ei! Sau barem de-aş fi drac cu-adevărat— De ce să n-am şi forţa lui, nu doar înfăţişarea: toţ_zic ei că-i seamăn! E drept că n-am voinţa lui: ajunge Să-mi spună maică-mea o vorbă bună Ca să mă-mpae cu urîţenia mea... Ia să-mi spăl rana!
(Arnold se duce la un pîrîiaş. Aplecindu-se ca [tă-ţi spele mina, tresare speriat.)
Da, ei au dreptate! Oglinda Firii îmi arată chipul. Nu vreau să-l mai privesc-abia cutez Să mă gîndesc la el! Pocit mai sînt! Pînă şi apa-şi bate joc de mine,
568
Vădindu-mi chipul: demon aciuat
în fundul ei, ca să alunge chiar
Şi vitele venite să se-adape!
Să mai trăiesc aşa, ca o povară
Pentru pămînt şi pentru mine însumi, —
Ruşinea celei care m-a născut?!
Tu, sînge care, dintr-o zgîrietură,
Curgi din belşug, dă-mi voie să-ţi deschid
Un drum mai larg, ca să te scurgi cu totul
O dată cu durerea mea-n pămînt:
Vreau înapoi să-i dau această slută
Alcătuire de atomi, luîndu-mi
Un chip de şarpe chiar, bun să hrănească
Prăsila miriadelor de viermi!
Cuţita-acesta! Ia să văd, e-n stare
A;* reteza din lume-aeest trup hîd —
O mătrăgună veştedă-, aşa cum
A retezat această creangă verde?
(Arnold înfige in pămînt cuţitul, cu vîrful îŤ sui.)
Acum pot să m-abat peste cuţit! Dar vreau s-arunc o ultimă privire Frumoasei zile, care n-a văzut Chip mai pocit, şi-acestui soare blînd, Ce m-a-ncălzit zadarnic.-O, ce vesel s E trilul păsărelelor! Prea bine,— Nu vreau să mă jelească! Trilul lor Prohod să-mi fie, frunzele căzute Să-mi fie monument, iar elegie Să-mi fie şopotul acestui şipot! Şi-acum, cuţitule, primeşte-mi trupul! (Tocmai dnd se repezea spre cuţit, i se păru că apa şipotului e agitată.)
Se mişcă apa, fără pic de vînt!
Dar freamătul unui izvor să-mi schimbe
Voinţa? Nu! Şi totuşi, iar se mişcă!
Se-a^ită apa, nu de vînt mînată,
Ci parcă de-o putere din adînc!
Dar ce văd? Doar o negură? atît?
(Din şipot iese un nor. Arnold U priveşte fintd. Norul se spulberă, făctnd loc unui lărbat înalt ş negricioi, tare se îndreaptă spre Arnold.)
569
ABNOLD: STRĂINUL: ARNOLD: STRĂINUL:
ARNOLD:
STRĂINUL:
ARNOLD: STRĂINUL:
ARNOLD: STRĂINUL:

ARNOLD:
Vorbeşte! Ce doreşti? Eşti om sau duh? Şi om şi duh, la fel ca orişicare. Ai chip de om, dar ai putea fi diavol. Atîţia oameni par, sau trec drept diavoli, încît poţi, dacă vrei, să mă socoti Sau om sau diavol, fără-a mă jigni. Dar hai, voiai să te omori, fă-ţi treaba î M-ai întrerupt...
Ce fel de hotărîre-i, De poate fi-ntreruptă? Dae-aş fi Chiar diavol, află că, luîndu-ţi viaţa, Ai încăpea pe mina mea, în veci. Şi totuşi, te-am salvat, venind aici. N-am zis că eşti un demon, ci că pari. Nu poţi să ştii cum pare, de nu-i stai în preajmă (iar tu nu eşti, cred, deprins Cu-o societate-atîta de aleasă!) Cît despre chip, priveşte-l pe al tău în apă, iar apoi pe-al meu, şi spune Care din ele-i seamănă mai mult Aceluia căruia ţărănoii îi zic „împieliţatul"?
îndrăzneşti A-ţi bate. joc de urîţenia mea?
De-un feivoji de mi-aş bate joc, privindu-i
Copita despicată cum e-a ta,
Ori de mi-aş rîde de un dromader
Că are-o ghebă-n spate, cum ai tu,—
S-ar bucura"ăceste~Hbbitoace
Şi totuşi amîndouă sînt mai tari,
Mai sprintene, mai bine pregătite
Să-nfrunte viaţa, decît eşti tu însuţi
Şi semenii tăi mai frumoşi... Ti-e chipul
Firesc, atîta numai, că Natura
L-a înzestrat pe om cu-anume daruri
Ce-s ale altora...
Atunci, dă-mi forţa Ascunsă în copita unui bivol, Cînd scormoneşte-n pulbere, sub ochii Duşmanului... Sau dă-mi repeziciunea Cămilei răb durii, fără-de-cîrmă Corabie-a deşertului! Atunci
570
STRĂINUL: ARNOLD (mirat) STRĂINUL: ARNOLD: STRĂINUL:
ARNOLD:
STRĂINUL:
ARNOLD: STRĂINUL:
ARNOLD: STRĂINUL:
ARNOLD: STRĂINUL:
ARNOLD:
STRĂINUL:
Ţi-aş înfrunta cu o răbdare sfîntă Batjocura drăcească...
îţi voi da! .' Ai fi în stare?
Poate. Ce-ai mai vrea? îţi rîzi de mine?!
Cîtuşi de puţin!
De ce să rîd de ceea ce rîd toţi? Ar fi o glumă proastă, mi se pare. Vorbindu-ţi în al oamenilor grai (Căci încă nu poţi să-l pricepi pe-al meu), Sînt ca un vînător care aleargă Nu după iepuri, ci după mistreţi Sau lupi, ori lei, lăsînd vînatul mic în seama micilor burghezi, ce ies Din casă-odat' pe an, pentru a-şi umple Căldările cu-asemenea nimicuri, îşi rîd de tine cei mărunţi la suflet, —/ Eu însă, pot să rid de cei puternici! Atunci, cu mine vremea nu ţi-o pierde: De tine n-am nevoie.
Gîndul tău
De mine nu-i departe. N-are rost Să mă alungi: cu greu pot fi chemat Să fac o faptă bună...
Ce-mi propui?
Să schimb înfăţişarea mea cu-a ta, De vreme ce te supără atîta! ;0ri să-ţi dau orice altă-nfăţişare. înseamnă că eşti diavol: nimeni altul N-ar vrea să-ş! ia înfăţişarea mea! O să-ţi arăt cele mai strălucite Din chipurile cunoscute lumii, Ca să-l alegi pe cel care-o să-ţi plrfcă. Cu ce condiţii?
O, ce întrebare!
Acum un ceas ai fi dorit să-ţi dai Şi sufletul, spre-a fi la fel cu ceilalţi, Şi-acum refuzi să semeni c-un erou! Aşa e: nu vreau sufletul să-mi vînd! Ce suflet, vrednic de-acest nume,-ar vrea Să locuiască într-un trup ca ăsta?

571
ARNOLD:
STRĂINUL :
ARNOLD:
STRĂINUL:

ARNOLD: STRĂINUL:
ARNOLD: STRĂINUL :
Un suflet nobil, oricît de umil Ar fi bordeiu-n care locuieşte. Dar spune ce fel de-nvoială vrei? Cu sînge trebuie s-o iscălim? Dar nu cu-al tău.
Cu-al cui, atunci? Vorbi-vom Despre acestea toate mai tîrziu. îţi cer un preţ modest, fiindcă văd în tine lucruri' mari. Drept chezăşie Vreau doar Yninţ* ta; vei fi dator Cu fapta doar. Eşti mulţumit acum? Mă-ncred în vorba ta.
La treabă, deci!
(Străinul se apropie de finttnă, httordndu-se eu fa(a spre Arnolă.)
Un pic din al tău sînge...
Pentru ce?
Ca să-l amestec cu această apă
Şi astfel, vraja să lucreze-n plin. AR

vezi mai multe texte de: George Gordon Byron



Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

O să fii încântat Traian! Presimt! Mulțumesc pentru urări! Fii binecuvântat!
Gerra Orivera
luni, 08 iunie 2015


Gerra iti multumesc pentru aceasta postare, recunosc inca nu am citit-o dar cand o sa am timp acesta este primul lucru pe care am sa-l fac. Multa sanatate iti doresc
traian
luni, 08 iunie 2015