Despre automobil - George Topîrceanu
Adăugat de: cristiangeorge

DESPRE AUTOMOBIL de George Topîrceanu
Dintre toate născocirile diavoleşti câte s-au pripăşit prin țara noastră, cea mai primejdioasă este automobilul.
Când trece un automobil în viteză pe stradă, toată lumea, ar trebui să se refugieze prin. case, prin beciuri sau pe acoperişuri, în loc să-şi puie nădejdea numai în noroc și-n ajutorul providenţei.
Dar aşa e omul făcut: după ce se deprinde cu:o primejdie, nu. i se mai pare atât de grozavă. Astfel, când trece un automobil, fiecare se gândeşte în sine poate că nu mă calcă tocmai pe mine... Adică fiecare speră că, poate, de data asta, o să-l calce pe altul.
Automobilul este un vehicul foarte grăbit. EI are întotdeauna aerul că scapă trenul. Parcă, până la urmă, nu tot
acolo. o s-ajungă şi el, unde ajung toate automobilele care s-au grăbit prea tare...
Nimeni nu știe unde se duce automobilul şi nici, mai cu seamă, pentru ce se grăbeşte. Ca să dezlegi această enigmă ar trebui. să te iei după el şi să-l ajungi din urmă – ceea ce mi se pare. aproape: imposibil din partea unui simplu particular fără motor. Numai o comisie oficială de specialişti înzestraţi cu motor la picioare sau cu muștar la coadă ar mai fi în stare să-l prindă şi să-i ceară socoteală. Dar tot nu cred c-ar obţine un răspuns din partea lui, pentru că automobilul e o persoană foarte susceptibilă, care nici cu poliția nu vrea să stea de vorbă. Și poate că, la urma-urmei, nici el singur nu ştie bine din ce pricină se grăbeşte...
Idealul oricărui automobil de lux este ca toată omenirea să moară, numai el să trăiască.
Convingerea lui intimă este că numai el are dreptul să circule pe străzi şi pe drumuri. Trăsurile, oameniişi toate celelalte vehicule care merg pe jos comit un abuz revoltător numai prin faptul că ies din ogradă.
Când d-ta, om pe jos, ajungi la o răspântie în faţa unui șir lung de căruţe încărcate cu lemne, te resemnezi și le aștepți să treacă. E o fatalitate înaintea căreia te pleci, fără să crâcnești. Şi-i vorba de un omagiu pe care-l aduci societății umane cu nevoile ei — chiar dacă, în fond, te simţi mai bine crescut decât ea... Automobilul însă, în asemenea situație, nu vrea să ştie nimic. Pe el îl apucă un soi de trepidaţie pe loc, un adevărat acces de isterie. Și-nepe să țipe, să amenințe și să hârâie, de parcă-l taie cineva. lar când scapă din loc, pufnind și sforăind, împușcă în urma lui ea din: mitralieră şi otrăvește un cartier întreg cu gaze asfixiante.
*
Uitaţi-vă la el când trece pe stradă, cu privirea fixă, cu un aer de ferocitate mecanică în ochii lui ieşiţi afară din orbite – printre două rânduri de pietoni grămădiţi pe trotuare, hipnotizaţi, terorizaţi, gata în orice clipă să sară la o parte
ca a-i facă loc... Dacă vreunul din nenorociții aceştia încearcă să traverseze strada, automobilul scoate imediat o poruncă scurtă, răguşită, răstită ca o înjurătură:
– Hârrr!
Asta înseamnă, pe limba lui:
– Îndărăt! Stai să trec Eu întâi!
Și dacă nu te ferești instantaneu din calea lui, atunci îi sare țandăra: imediat:
– Hâr-hâr!
(Adică: la o parte, idiotule, că te fac praf!) .
Mai mult decât atâta. Chiar fără să faci nici o mişcare, dacă ai avut numai intenţia să. treci strada ca să cumperi ceva de la farmacia de vis-à-vis, automobilul, cu simţul lui miraculos de: înregistrare telepatică, îţi ghicește gândul de la distanță și te pironește locului scurt:
– Hâr!
Adică:
— Zât! Nu-ţi dau voie să cumperi nimic…
Fiindu-ţi interzis să treci de pe un trotuar pe celălalt, ai putea fi ispitit să încerci această operaţie măcar din ambiţie pe furiş, la vreme de noapte sau pe ceață groasă, cu speranța că poate nu vei fi prins în flagrant delict... Să te ferească D-zeu! Când te aştepţi mai puţin, tocmai atunci răsare automobilul, pe tăcute, dintr-o curte boierească sau de după un colț de stradă – şi fără să mai zică de data asta nici hâr nici mâr, te trânteşte la pământ şi te pisează până a doua zi de dimineaţă.
De aceea, la noi în lași cel puţin, e bine ca omul să umble toată viaţa lui numai pe un singur trotuar, unde l-a apucat vremea.
*
A fost o vreme cind automobilul era o raritate. Numai un mare bărbat politic sau un latifundiar, adică numai un personagiu cu mare suprafaţă, recunoscut de toată lumea ca analfabet, avea dreptul să aibă automobil.
Astăzi automobilele s-au înmulţit aşa de tare, că despre unele nu mai ştie nimeni ale cui sunt, parcă n-ar avea stăpân...
Cum se înmulţesc automobilele?
Nu se cunoaște nimic cu precizie în această privință. Ceea ce putem ști e numai atita, că domnul X., de pildă, o duce destul de greu cu criza asta mondială, care nu se mai isprăveşte, şi cu leafa lui personală, care din păcate se isprăveşte la ţanc în fiecare lună... Dar într-o bună zi, ce să vezi. Încă un automobil de lux şi-a făcut apariţia pe lume, nou-nouţ!
Dar nu e vorba cum se înmulțesc automobilele din punct de vedere social, adică pe cale artificială, ca puii de găină în
clocitoare forțată. Vorba e: cum se prăsesc ele pe cale naturală, când sunt lăsate de capul lor?
În privința asta, vechea noastră cunoștință, domnul Mitică al lui Caragiale, povestea deunăzi o întimplare curioasă. Zice că, odată, un Chevrolet al nu ştiu cui a trebuit să înnopteze într-un garaj străin, la un loc cu o Camionetă a fabricei de sifoane – şi că între ei, fiind Încuiați acolo pe dinafară, singuri, s-ar fi iscat atunci o mare simpatie. Ce să-i faci? Noaptea... parfum îmbătător de benzină... un moment de zăpăceală, de uitare de sine... Se-ntâmplă! lar la câteva luni după această escapadă sentimentală, Camioneta – a fătat o motocicletă: un pui de automobil, numai cu două roate la-nceput, care însă e tot așa de periculos ca unul mare…
Dacă faptul s-ar adeveri, atunci naşte întrebarea: pentru ce nu se înfiinţează și în ţara noastră câteva crescătorii naţionale de automobile? Cu răbdare și cu pricepere, am ajunge poate să prăsim în ţara românească o rasă nouă de automobile, care să facă concurenţă oricărei rase străine. Date fiind condiţiile speciale de la noi (şosele bune, populaţie răbdătoare, poliţie manierată), automobilele născute şi crescute-n țară, în această atmosferă curată de patriarhalism, ar da probe de o ferocitate deosebită, adică ar fi cu mult mai rele – în înţelesul bun al cuvîntului – decât cele străine. ȘI ar fi, prin urmare, mai căutate de amatori. Căci un automobil care nu dă buzna peste oameni, care nu se ia la ţară după vaci şi după copii, urmărindu-i până-n fundul ogrăzilor, nu face doi bani pentru cumpărătorul român.
Ca să se deosebească și după voce de cele străine, care nu ştiu să scoată din gât decât o singură notă hârâită şi guturală, de porc mistreţ american, automobilele noastre indigene ar putea îi dresate să cânte delicat Hora Unirii, ca ceasornicul cel mare de la Palatul administrativ. Sau altă melodie naţională şi mai plăcută... ceva care să legene şi să adoarmă trecătorii întâlniți în cale – să-i poţi lua apoi ca din palmă şi să-i strivești ca pe nişte muște.
*
Atit numai că, pentru menţinerea și ameliorarea rasei, ar trebui să fim cu mare băgare de seamă la alegerea exemplarelor de reproducere.
Mai întii, trebuie scos cu totul din cauză orice automobil cu năravuri urâte. De pildă, cisternele comunale, care au
obicei să stropească Piaţa Unirii fără pic de jenă, de faţă cu toată lumea... Sau automobilul Prefecturii de judeţ, care
are perversitatea să calce toate rațele și gâștele de pe șosea, chiar în prezenţa d-lui prefect...
Afară de asta, la epoca exodului amoros, când toate automobilele de rasă din oraş pornesc la o cursă de întrecere cu
premii pe drumuri de ţară, triajul pentru ambele sexe trebuie făcut cu severitate şi încrucișările, la răspântii, supravegheate cu mare atenţie. În principiu, comisarul acestor curse n-ar trebui să tolereze niciodată ca un automobil de 100 cai putere să dea peste o biată căruţă rurală, numai de două mârţoage putere, lăsând-o lată, cu roţile:n sus, pe marginea drumului.
Un Pontillac, însă, poate să se ciocnească cu o Lancia: nimica rău n-ar ieși din asta...
Dar văzut-ați d-voastră vreodată camionul cel mare de curse, care face zi!nic drumul lași-Bivolari şi retur? Întii să-l vedeți – şi pe urmă să spuneţi dacă merită o astfel de dihanie, veșnic plină de glod și de praf (de parcă nu se mai spală, nu se mai linge niciodată), să i se dea ocazia de a-şi mai lăsa vrun moştenitor pe lume!
De asemenea, veţi îi văzut poate uneori, venind dinspre bariera Socolei, un fel de automobil dezarticulat şi neurastenic, cu un popă basarabean la volan... Cine știe din împreunarea cărui Ford ramolit cu vreo harabă muscălească de modă veche va fi ieşit această curioasă atrătare de apocalips, ca o jucărie bizară a spiritului industrial de pe vremea lui Pazvante! Am avut ocazia să-l observ și eu mai de aproape, într-o zi când se pusese în grevă şi, cu toate solicitările duhovniceşti ale sfinţiei-sale părintele șofeur, nu mai vrea să se urnească din loc, Doamne fereşte. Ba la un moment dat, părea gata să se trântească jos ori să înceapă a zvârli din roțile de dinapoi, în semn de protestare.
Un Citroën spilcuit, care tocmai trecea pe acolo, dind cu
ochii de el a exclamat:
– Voilà les effets de la mésalliance !...

vezi mai multe texte de: George Topîrceanu