Ioan Slavici - George Topîrceanu
Adăugat de: Adina Speranta
Cu Slavici a dispărut cel din urmă sol, întârziat printre noi, al unei generaţii strălucite de scriitori, al literaturii de dincolo de Sămănătorul, cea din urmă legătură vie, peste decenii, cu vechea tradiţie literară. Bătrânul părea lăsat anume în urmă de către ceilalţi, sentinelă de ariergardă, să privească în juru-i, senin şi treaz până la sfârşit, ca să poată duce din lumea aceasta a noastră vestea supremă marilor lui prieteni, trecuţi de mult în împărăţia liniştii.
Puţini cititori de literatură românească din generaţia lui l-au preţuit de la-nceput şi l-au urmărit cu dragoste. Dar cititorii mai tineri, de azi, ori nu-l cunosc deloc, ori îl cunosc prea puţin, din ultimele lui scrieri, de aceea nu-l preţuiesc cum se cuvine. Căci opera literară a lui Slavici a fost cam inegală: ca să trăiască zi cu zi, scriitorul a fost nevoit să producă necontenit şi, desigur, nu s-a oprit la vreme.
Adevăratul Slavici se găseşte numai în cele două volume de Nuvele, cu care a debutat. Acolo e Popa Tanda, acolo e Budulea taichii, acolo sunt Scormon, O viaţă pierdută şi Moara cu noroc. Cine nu cunoaşte mai cu seamă această din urmă nuvelă nu cunoaşte pe Slavici şi nu cunoaşte una din cele mai puternice creaţiuni ale literaturii române în acest gen.
Ne-am delectat în copilărie cu Budulea taichii şi cu Popa Tanda şi le-am recitit mai târziu, cu acea indulgenţă şi lipsă de rezerve mintale cu care răsfoim cărţile îmbibate de farmecul unor amintiri personale, deci cu aceeaşi plăcere. Dar aceste două nuvele, de care pomenesc predilect toţi criticii lui Slavici, nu mi se par totuşi cele mai izbutite creaţiuni ale lui. Genul în care a excelat talentul lui Slavici este, fără îndoială, nuvela tragică. Moara cu noroc, care nu poate să placă atâta în copilărie, recitită de câteva ori mai târziu, la intervale, cu toată blazarea necruţătoare a unui spirit saturat de literaturism, lasă aceeaşi impresie puternică. E povestirea unor fapte dramatice pe care autorul le plasează cu vreo cincizeci de ani în urmă, în preajma unui orăşel din Ardeal, într-un colţ de lume evocat cu o mare putere de sugestie. Caractere tari, de oameni primitivi, se ciocnesc violent într-o atmosferă tragică impresionantă, zugrăvite viguros şi nuanţat în acelaşi timp, cu o pătrundere psihologică surprinzătoare. Intriga e condusă cu aceeaşi măiestrie. Toate sunt fericit îmbinate, până şi tonul sfătos şi stilul cam greoi al scriitorului ardelean pare potrivit anume, ca să contribuie la impresia aceea de tragic, de trecut, de fapte întâmplate aievea, de „viaţă adevărată” intensă. Locurile şi personagiile îţi rămân pentru totdeauna în minte. Drumul care urcă dealul dinspre Ineu, hanul acela izolat, frecventat de drumeţi pitoreşti la anumite epoci ale anului şi la anume ceasuri ale zilei, Ghiţă hangiul şi soţia lui Ana, Pintea căprarul de jandarmi, fost tâlhar, Săilă boarul şi Buză-Ruptă — şi mai cu samă acel neuitat, cinic şi inteligent Lică sămădăul, personagiu unic în literatura noastră, exemplar de om straniu, care te urmăreşte ca enigmaticul Svidrigailof din Crimă şi pedeapsă. Moara cu noroc nu-i numai o nuvelă bogată, e în acelaşi timp un mic roman de moravuri, tot atât de interesant, prin fondul de viaţă locală pe care e proiectată acţiunea principală, prin tipurile de al doilea plan sau abia întrezărite, prin pitorescul lui special — ca şi Bordeienii dlui Sadoveanu.
Slavici are meritul că a inaugurat în literatura noastră nuvela realistă, — a scris nuvele realiste pe vremea Sărmanului Dionis, cu mult înainte de Sămănătorul unde a înflorit mai târziu, totuşi, nuvela romantică şi ţărănistă. Aceasta se datorează desigur faptului că Slavici era scriitor ardelean, că avea altă psihologie decât scriitorul român din Regat.
Fecior sau nepot de ţăran, ca toţi intelectualii de dincolo, Slavici a păstrat toată viaţa lui, în fond, ceva din psihologia specifică a ţăranului din Ardeal. Aşa se explică până la un punct şi atitudinea lui din viaţa publică de mai târziu şi calvarul pe care l-a îndurat; la noi, a intrat în puşcărie fiindcă nu era patriot român — iar în Ardeal a făcut puşcărie tocmai fiindcă era patriot român, adică fiindcă era, la fel cu ţăranul ardelean, împotriva ungurilor — cu încredere în „drăguţul de împărat”. Acest din urmă sentiment, profund ardelenesc, care i-a dăinuit în fundul conştiinţei, spre norocul bătrâneţelor lui, până la sfârşit — a fost completat poate de siguranţa convingerii pe care i-a înfipt-o în minte continuitatea politicii externe a Regatului, unanim susţinută patruzeci de ani în aceeaşi direcţie sau, poate, de încă un sentiment înrădăcinat în inima lui cu puterea instinctului de conservare: sentimentul spăimântătoarei primejdii care ar ameninţa neamul nostru dinspre Rusia. [...]
Toate aceste însă n-au fost, după părerea mea, pentru soarta lui Slavici decât nişte capcane ale destinului, nişte mijloace deghizate prin care marele Necunoscut a găsit de cuviinţă să-l lovească mai profund şi mai sigur.
Slavici a fost un scriitor de valoare, adică un suflet deosebit şi încă — un scriitor român. Trebuia să-şi plătească vama. Trebuia să-şi îndure partea lui de chin, hărăzită celor aleşi, asupra cărora apasă parcă, de la începutul lumii, un inexorabil blestem. Târât la bătrâneţe în închisoare, cu sensibilitatea sângerată de ofense, umilit şi scuipat, Slavici poate că n-a înţeles totuşi niciodată, clar, pentru ce anume suferă. Dar a înţeles marea taină că trebuie să sufere, înainte de a intra în istoria literară alături de cei mai aleşi fii ai neamului său. De aceea a putut să treacă cu resemnare şi cu seninătate marele prag.
Distribuie: