Greierele de casă, lăcusta călătoare şi viermele de făină
Adăugat de: Mihai_Manolescu

Într-o zi mohorâtă de toamnă, spre ceasurile înaintate ale amiezei lor existenţiale, s-au întâlnit mai mult sau mai puţin întâmplător un greiere, băiat de casă, o lăcustă, călătoare de felul său şi un vierme. De făină.
Poate că soarta i-a adunat laolaltă în acel moment, pentru a putea discuta fără teama că ar putea fi ascultate şi cel mai probabil compătimite, de către alte vietăţi necuvântătoare. Spun „compătimite” pentru că veştile circulă la fel de repede, indiferent dacă acestea sunt bune sau rele pentru cei vizaţi.
Cu un aer puţin preocupat, greierele a fost primul care a spart gheaţa, hotărât să le destăinuie celorlalţi ce îl frământa în ultima vreme:
- Mi-a zis mie unul odată, când m-am rătăcit pe la el prin bucătărie „Ce cauţi, mă, aici? Te mănânc dacă pun mâna pe tine!” La vremea respectivă n-am crezut o iotă din ce spune. Mă gândeam că sunt aşa, cuvinte zise la supărare, cum le mai scapă oamenii din când în când. Însă după ceva timp am aflat că nu-i de glumă şi că băieţii au pregătit deja cadrul legal necesar să mă poată da prin pesmet şi ou, cât să iasă ceva crocant din mine. De atunci alerg de bezmetic, cât e ziulica de lungă.
- Însă m-am cam săturat de toată hărţuiala generată de recompensa pusă pe capul, sau poate, cine ştie, pe picioarele mele. Mă gândesc cât se poate de serios să mă predau, încercând să obţin la schimb măcar includerea mea într-o reţetă cu un timp cât mai scurt de procesare.
După un moment de linişte apăsătoare, a fost rândul lăcustei să intervină:
- Ştiţi cine am auzit că ar mai fi pe lista scurtă? Buburuza şi gândacul de Colorado. Se spune că va fi bătaie pe aripioarele lor multicolore, în industria dulciurilor. Parcă şi văd un tort frumos ornat cu o inimă în nuanţe de roşu şi negru şi un „La mulţi ani!” scris cu galben şi negru. Bine, acum „mulţi ani” pentru ei, desigur. Cât despre noi, ni se cam numără zilele...
Viermele, care îi ascultase cu atenţie pe cei doi, trase adânc aer în pipt, după care spuse cu tristeţe:
- Eu ce pot să mai zic? Dacă pentru voi mai există vreo speranţă de scăpare, în cazul nostru lucrurile sunt cât se poate de clare: Pe toţi fraţii mei i-au omenit pe îndelete cu făină, după ce i-au asigurat în prealabil că pot sta liniştiţi, pentru că au fost incluşi de către organismele de resort în clasa animalelor de companie… Vă daţi seama că acum şi dacă ar vrea să mai fugă, în cel mai fericit caz vor reuşi să se rostogolească de pe o parte pe cealaltă.
- Cât despre bietul gândac de Colorado, pe care l-a mâncat în fund de a trecut oceanul - fie-mi iertată folosirea cuvântului „mâncat” - probabil că îl vor lăsa mai întâi să se îndoape pe săturate cu cartofi, ca să capete un gust corespunzător de chipsuri.
- Lasă că o să fim celebri, îl întrerupse mai mult sau mai puţin ironic greierele.
- O să se scrie despre noi pe toate etichetele, în toate limbile Pământului.
Îl pufni mai apoi un râs uşor isteric, ce nu părea să fie al lui.
Lăcusta, parcă având o sclipire de moment, spuse dintr-o dată:
- Dacă ne-am face un sindicat, ceva? Nu zic acum să nu ne mai mănânce, dar să ne bucurăm şi noi de nişte drepturi negociate, acolo, înainte de a fi aruncaţi în tigaie, sau puşi la fiert...
Din păcate nu a mai apucat să-şi ducă ideea la bun sfârşit, pentru că o plasă mare s-a aşternut peste toţi trei, fiind adunaţi şi depozitaţi fiecare în câte o cutie, pe ale căror capace era scris „Viitorul sună bine!”.