BUCHETUL
Dorită odată era a lui soartă,
Pe când altă mâna de el îngrijea;
Dar astăzi se stinge, zâmbirea-i e moartă
Şi piede colora ce ochii-ncânta.
Sfârşitu-i cel jalnic îl văz cu-ntristare,
Căci eu pe viața-i puneam un preț mare.
O singură frunză acum mai pluteşte;
Ea plânge atâția tovaraşi de flori:
Străină, uitată, de ce mai trăieste,
De ce, dragă frunză, tu nu poți să mori?
Când pierzi o ființa, obiect de iubire,
O lungă viața e nenorocire.
Când florile-acelea în mâna-mi căzură,
Favor ce-n credință eu n-am meritat,
Trei tinere nimfe pe rând mi-l cerură,
Şi mult se rugară… iar eu… nu l-am dat.
Îmi pare că înca le văz, câte trele,
Jaluze, privindu-l în mâinile mele.
Să vedeți acuma de-a fost cu putință
Acea prețioasă dorința s-ascult:
Ca lor li se cade, a mea conştiință
Îndată mi-o spuse, eu nu gândii mult.
Ca Paris cu poama cea fabuloasâ,
Hotărâi buchetul la cea mai frumoasă.
Dar atunci nevoie, atunci greutate.
Să fac osebire în zadar am vrut:
Aşa din trei fluturi cu greu ochiul poate
S-aleagă p-acela ce e mai plăcut;
Aşa trei garoafe p-aceeaşi tulpină,
Rumene şi-nalte domnesc în gradină.
Văzând eu aceasta, îl luai cu mine;
Cu multa-ngrijire acasă l-am dus,
Şi limpede apa şi tot ce e bine
I-am dat, şi silința cu dânsul mi-am pus,
Făcând orice poate un om să gândească,
Orcâte o muma ar şti să găsească.
Zadarnici dorințe, nimic n-ajutară!
Din ceasul acela nadejdea-am pierdut:
Viața la mine îi parea amară,
Stiind cine-l dete, cine l-a cerut.
Şi galben şi veşted trecu fără veste,
Şi astăzi cenuşa în mâna mea este.
Aşadar sfârşitu-i veni din dorința;
Buchet ca acela eu nu mai găsesc!
Cenuşa lui scumpă o tiu cu credință,
Ce-a fost şi ce este adesea gândesc.
Eu sufăr de moartea-i, de-a lui pătimire,
Şi-a florii trecute pastrez pomenire.
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru
vezi mai multe poezii de: Grigore Alexandrescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.