CÂINELE SOLDATULUI
Rănit la războaie, soldatul căzuse,
Şi-n pține zile chinuit muri,
Departe de-o mumă care îl crescuse,
Şi care-l iubi!
Sărman, fără rude, pe tărmuri străine,
N-avea nici prieteni, nici un ajutor;
Nu era ființă care să suspine
Pentr-un trecător!
Singurul tovarăş de nenorocire,
Singura-i avere, un câine iubit,
Şedea lânga dânsul şi-n mare mâhnire
Parea adâncit.
Acum tot e gata pentru îngropare,
Acum ridic trupul pe mâini de soldați,
Cinste hotarâta acelora care
Mor pentru-mpărați.
În fruntea paradei câinele porneşte,
Din ochii lui pică lacrimi pe pământ,
Ca un iubit frate el îl însoțeşte
Pâna la mormânt.
Aci se opreşte, aci se asează,
Nimic nu îl face a se depărta:
Aşteaptă să-l strige, crede c-o să-l vază
Când s-o deştepta!
Câteodată cearcă piatra s-o ridice,
Câteodată latră dupa-un călător,
Cuprins de durere: Vino, parc-ar zice,
Să-mi dai ajutor.
Apoi când străinul de milă voieşte
A-l trage deoparte şi hrana a-i da,
El îşi pleacă capul, în pamânt priveşte,
Şi nimic nu va!
De doua ori noaptea cu umbrele sale
Emisferul nostru l-a învăluit,
Şi sărmanul câine din locul de jale
A fost nelipsit!
Dar în dimineata acea viitoare,
Pe când se desteapta omul muncitor,
Zăcea lânga groapă, mort de întristare,
Câinele Azor!
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru
vezi mai multe poezii de: Grigore Alexandrescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.