CÂND O SĂ GUŞTI PACEA
Când dar o să guşti pacea, o inimă mâhnită?
Când dar o să-nceteze amarul tău suspin?
Viața ta e luptă, grozavă, nemblânzită,
Iubirea veşnic chin.
Din cupa desfătării amărăciunea naşte;
Din ochi frumoşi durerea îşi ia al ei izvor;
O singură privire viața veştejaşte
Cu lanțuri de amor!
Amor care adoarme şi legi şi datorie,
Ce slavă umileşte, ce n-are nimic sfânt:
Antonie-i jertfeşte a lumii-mpărăție,
Şi afla un mormânt.
Nu sunt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate,
Mai vrednici să s-aprinză în inimi bărbăteşti?
Nădejdi, viața, cinste, simtirile-nfocate,
Femeii le jertfeşti!
Crezi tu că pentru tine răsare sau sfințeşte
Acel uriaş falnic, al zilei domnitor?
La patrie, la lume, la tot ce pătimeşte
Nimic nu eşti dator?
Eu lanțurile mele le zgudui cu mânie,
Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos,
Ca leul ce izbeşte a temnitei tărie,
Şi geme furios.
Dar rana e adânca şi patima cumplită,
Şi lacrima de sânge, obrajii mei arzând,
Răsfrânge frumusețea, icoană osândită,
Ce o blestem plângând!
O văz ziua şi noaptea, seara şi dimineața;
Ca un rănit de moarte simt în piept un fier greu;
Voi să-l trag; fierul iese, dar însa cu viața,
Şi cu sufletul meu!
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru
vezi mai multe poezii de: Grigore Alexandrescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.