EPITOLA Dlui I. V.AUTORUL "Primaverii amorului"
Tu, care-ai fost din pruncie al muzelor favorit,
Si ca stramosasca-avere geniul l-ai mostenit,
Cântator al primaverii, ce ai darul a placea,
A fi-nalt cu deslusire, simplu fara a cadea,
Care lucruri mici de sine stii sa le maresti frumos,
Si sa nu zici niciodata cuvânt ce-ar fi de prisos,
Daca mai gândesti si astazi cum atuncea socoteai,
Când hotarât de natura sa fiu poet ma credeai,
Far-a-ti vorbi de folosul bunelor tale poveti,
La a mea nedeslusire, alerg înca sa ma-nveti.
Când nenteleasa natura, din sânu-i cel roditor,
Cu talentul poeziei naste pe un muritor,
(Fara sa mergem departe, atât as dori sa-mi spui),
Hotaraste deodata si felul scrierii lui?
Multi îmi zic cum ca aceasta nu e de tagaduit
Si ca tot omul s-apleaca la ce este mai pornit;
Ca acela ce-n tragedii face patimi a vorbi
Nu poate si-n elegie chinurile a descri.
Daca iar în cea din urma stii frumos sa zugravesti
Placerea, melancolia, amor, chinuri sufletesti,
Al odei cei înfocate ton înalt nu poti sa-l tii,
Nici sa alergi pe-ale slavei pline de sânge câmpii.
Felurile-s osebite, si voiesc osebit dar:
Cine-n mai multe se cearca, osteneala-i e-n zadar.
Eu dar, ce din cruda-mi vârsta, de când ochii am deschis,
Când a-nceput pentru mine al vietii amar vis,
Am iubit deopotriva tot ce mi-a parut frumos,
Tot ce sufletul înalta si e mintii de folos;
Poet cum pot a ma crede, când al lirei Dumnezeu
Înca nu vrea sa-mi arate care este felul meu?
Tot ce-mi place ma aprinde, si-n minutul ce citesc
A putea lucra întocmai deocamdata socotesc.
Apoi vine cugetarea. Pe-al meu duh îl întreb: Stii
Daca tu în felu-acesta esti nascut sau nu sa scrii?
Câte planuri asta aspra idee mi-a stânjenit!
Si din ce carari placute cu putere m-a oprit!
Eu aseaman a mea stare cu a unui calator
Care nestiindu-si calea, fara povatuitor,
Se opreste pe-o câmpie si, cu totul întristat,
Drumul vede, dar nu stie care e adevarat.
Pleaca, se întoarce-ndata, se porneste iar pe loc,
Pierde vremea pretioasa si alearga-ntr-un noroc.
Astfel sunt si eu; ca dânsul totdeauna ratacit.
Ca sa nu-l pierd, lasând drumul, poate când l-am nimerit.
Apoi nu ajunge-atâta, ci si chiar când ma pornesc
A lucra cu hotarâre, pe un plan ce îmi croiesc,
Nu pot pazi cuviinta, nici c-un umblet masurat
La sfârsit s-ajung de-a dreptul, fara sa ma mai abat.
Daca descriu o padure, suma de copaci îi las
Si la un stejar mai mare trec cu un repede pas.
Daca sunt într-o gradina, pe la flori de rând nu merg,
Ci la trandafir îndata si apoi la crin alerg.
Departarea cea mai mare, si ocolul cel mai lung
Un ceas nu ma zaboveste, fac trei pasuri si ajung.
Maruntisurile-mi scapa, si ideile ce-mi vin,
Daca-ncep cu o zâmbire, se sfârsesc cu un suspin.
Aplicarea îmi lipseste, si n-am darul însemnat
A strica si a preface câte sunt de îndreptat.
Fara asta slabiciune ceva tot as izbuti;
Osteneala si rabdarea pot orice a dobândi.
Însa eu, ca sa ma apar, las un lucru început
Si-ntr-un sfert stric câteodata ce-ntr-o luna am facut.
De pamânt trântesc condeiul, meseria o urasc,
Si sa nu-l mai iau în viata, eu ma jur si hotarasc.
Dar precum Boileau zise: un astâmpar nenteles
Nencetat se-mpotriveste hotarârii ce-am ales;
De urechi parca ma trage, din somn noaptea ma destept,
Si cu multa plecaciune rima mândra o astept.
Patima inimii mele, chiar si straine nevoi,
A le pune pe hârtie sunt silit fara sa voi.
Apoi când în elegie destul nu pot sa vorbesc,
Si s-arat fara sfiala toate câte socotesc,
Vreun dobitoc îndata vine înaintea mea
Si-mi ridica cu lesnire sarcina oricât de grea.
Lupii, ursii îmi fac slujba, leii chiar mi se supun,
Adevaruri de-un pret mare, când le poruncesc, ei spun.
Socotesc ca putem zice, fara sa ne îndoim,
Ca e prea bun pentru fabuli veacul în care traim;
Macar ca se afla oameni care nu pricep deloc
Cum a putut sa vorbeasca un salbatic dobitoc,
Si care vin sa te-ntrebe daca e adevarat
Ca în vremea veche câinii au vorbit asa curat.
Însa, cum stii foarte bine, adevarul deslusit,
Fara masca, între oameni lesne nu e priimit:
Si sub feluri de podoabe daca nu îl tainuiesti,
Nenteleapta lui ivire poate scump sa o platesti.
Tu dar, care-ai zis odata cum ca neamurile-ncep
Prin poezie fiinta si-a lor stare de-si pricep,
Slabiciunea muzei mele vino a o îndrepta;
Caci de scriu astazi în versuri, asta este vina ta.
Tu amorul poeziei mie mi l-ai însuflat,
Si exemple îndestule de ce e frumos ai dat.
Asa, când viitorimea, al nostru judecator,
Care fara de sfiala, aspru, nepartinitor,
L-al sau tribunal supune pe razboinicii vestiti,
Pe despoti si pe ministri, scriitorii straluciti,
Va voi sa cerceteze pe acei care întâi
Statura începatorii românestii poezii,
În rândul celor de frunte numele tau vom gasi,
Si a-ntemeierii cinste de la ea vei dobândi.
Sunt mult mai vrednici de slava acei care au facut,
În stiinti sau mestesuguri, fericitul început,
Decât cei ce dupa dânsii, si de dânsii îndreptati,
Au ajuns desavârsirea de exemple ajutati.
Adaugata de catre-Radu Dan Alexandru
vezi mai multe poezii de: Grigore Alexandrescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.