MIEZUL NOPȚII
Aici pe-aste ruine cu mândre suvenire
Privesc cum orizontul se umple de făclii,
Cum luna în tăcere s-arată să inspire
Gândiri religioase l-ai lui Apolon fii.
Când tot doarme-n natură, când tot e liniştire,
Când nu mai e mişcare în lumea celor vii,
Deşteaptă privegheaă a mea tristă gândire,
Precum o piramidă se-nalță în pustii.
Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe câmpie,
Al meu suflet se-nalță pe aripi de-un foc sfânt,
În zboru-i se ridică la poarta de vecie,
Căci nici o legatură nu are pe pământ.
Nadejdea mea din lume de moarte se precurmă;
Trecu ea precum trece un fulger printre nor;
S-a şters precum se şterge a vulturului urmă
Când spintecă văzduhul în falnicul său zbor.
De când pierdui părinții-mi trei ierni întregi trecură,
Trei ierni, căci după ierne viața-mi socotesc,
Căci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi furăal,
Copaci din miezul iernii ce vânturi îi clătesc.
Frumoasa primavară acuma se grăbeşte
La caru-i să înhame pe zefirii uşori;
Păşeşte,şi pe urma-i verdeață se iveşte
Şi cerul se dezbracă de fioroşii nori.
Zefirul printre frunze misterios suspină,
E limpede-orizontul şi cerul luminos;
A râurilor şoaptă… Dar unda lor e lină,
Iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.
Căci închinat durerii, amara mea viață
De-atunci e pentru mine nisip neroditor,
Ce vara îl usuca, ce iarna îl îngheață,
Pe care flori nu află sărmanul călător.
Lăsat străin în lume, lipsit de orice bine,
Văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
Văzând zilele mele de suferințe pline,
Pui mâna pe-a mea frunte şi caut un mormânt.
Puțină vreme înca si glasu-mi se va stinge,
Şi inima de-a bate în pieptu-mi va-nceta!
Atunci fără-ndoială eu soarta voi învinge,
Şi a vieții taină în moarte voi afla.
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru
vezi mai multe poezii de: Grigore Alexandrescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.