Polovraci - Grigore Alexandrescu
Adăugat de: Adina Speranta

Cu toate că mănăstirea Polovracilor nu este din cele însemnate ale Micii Valahii, dar poziţia ei şi frumoasa peşteră de stalactiţi ce se află acolo o fac vrednică de băgare de seamă. Ea este aşezată pe o întinsă câmpie, între 2 stânci care încep două şiruri de munţi şi ale cărora coaste cenuşii şi vulcanice se văd de departe; între ele în vale curge râul Olteţul, care printr-un fel de urlet sălbatic devedeşte rudenia ce are Oltul. Biserica este pe malul din dreapta, are curţi de zid şi vreo 5 - 6 chilii, care slujesc de locuinţă unui gros arendaş. Nici un călugăr nu se află acolo, afară de preotul orânduit pentru slujba bisericii.

Această mică mănăstire s-a fondat pe la anul 1640 de jupân Danciu Părăianu şi Stan, marele postelnic.

Aceşti boieri erau din numărul acelor ce se ridicaseră asupra lui Leon I, sub comanda aghii.

Norociţi în bătălia de la satul Ungureni, ei se biruiră la Persiceni şi îşi găsiră scăparea în mănăstirea Tismanei, de unde fugiră în Transilvania. Apoi, pe la anul 1633, se întoarseră cu şeful lor, care era chemat de dorinţa obştească, şi cinstiţi de dânsul cu posturi mari, luară o mare parte la biruinţa lui Radu XI şi asupra lui Vasile Arnăutul, domnul Moldaviei.

Puţină vreme ne trebui ca să ne îndestulăm de vederea bisericii; lucru cel mai însemnat ce găsirăm într-însa fu un mormânt, pe piatra căruia este săpată o ghirlandă, în ea o mână care ţine o sabie, şi dedesubt cuvintele: Andrei Scorei.

După cercetările ce făcurăm în vechile hârtii ale mănăstirii, aflarăm că acest Scorei trăia pe la anul 1690, că era fiu al unui cioban şi în copilăria sa păzea oile părinteşti, în poalele muntelui Vâlcan, unde se află şi astăzi stâna familiei sale, ocupată de ciobani din acelaşi neam. Despre aceasta putem fi înşine chezaşi, căci am petrecut o noapte în stâna familiei lui Scorei şi am băut acolo cel mai dulce lapte. La anul 1687, când Şerban al II-lea se gătea, prin alianţa sa cu Ioan şi Petru, ţar al Rusiei, a scutura jugul turcilor, şi aduna pe taină oştirea în munţii de peste Olt, tânărul Scorei intră ca voluntar în slujba lui Şerban şi ajunse prin destoinicia sa la rangul de căpitan.

Cea dintâi grijă după sosirea noastră acolo ne fu să vizităm peştera de salactiţi, ce este într-una din stâncile de care am vorbit. Ieşind din curtea bisericii pe o portiţă spre miazănoapte, apucarăm pe malul Olteţului pe sub stânca din dreapta: acum trebui, după o expresie ţărănească, să ne luăm inima în dinţi, căci poteca era râpoasă şi aşternută cu pietriş, care, la cea mai mică mişcare, se pornea în prăpastie. Aci un pas greşit sfârşeşte o viaţă. Ne ţineam dar cu multă greutate de colţurile pietrelor şi chemam în ajutor pe sfinţii călătorilor. În sfârşit sosirăm la intrarea peşterii; acolo aprinserăm făcliile şi intrarăm. La cele dintâi pasuri noi ne oprirăm; ni se păru că ne aflăm într-una din acele cetăţi încântate ce le-a inventat imaginaţia zâmbitoare a poeţilor arabi; ne văzurăm ocoliţi de o mulţime de figuri de pietre, care, la lumina făcliilor, luau o formă de figuri omeneşti.

Ici se vedea un grup de copii, ce părea a se îndeletnici la lucrările vârstei lor; mai încolo alte fiinţe care se împărtăşeau de om şi de hiare, fauni, sau silvani care se ascund după o coloană piramidală. Înaintezi, şi aceleaşi figuri parcă au trecut înainte ca să te aştepte; unele îţi râd, altele, cu un aer misterios, îţi fac semn de tăcere. Într-un colţ la întuneric se văd 2 chipuri sălbatice ca 2 tâlhari, care, cu armele gata, aşteaptă pe trecător. Împotrivă, contrastând cu această scenă, o despărţire formează un alcov; o femeie se arată în fund şi priveşte prin dantelele unei perdele ce se coboară din bolta stâncii, în îndoituri graţioase; la un loc bolta se pleacă, încât abia te strecori de cealaltă parte; apoi iar se ridică, apoi se întinde şi se lărgeşte, formând o a 2-a peşteră şi desfăşurând o nouă privelişte.

Aci nu simţi nici umezeala aceea pătrunzătoare, nici aerul greu, care te apasă în peştera pustnicului; o răcoare dulce te însoţeşte, pieptul răsuflă mulţumit, o uimire plăcută rătăceşte vederea. Varietatea boltelor gotice, albeaţa şi luciul parchetu- lui, nenumăratele statui care te înconjoară, grozave sau blânde, posomorâte sau zâmbitoare, după cum le priveşti, de aproape sau de departe, la lumină sau întuneric; toate îţi cuprind cu putere simţirile, şi omul cel mai fără iluzii se crede transportat într-o altă lume.

Ca să lăsăm un suvenir de vizita noastră, ne scriserăm numele pe o coloană care lucea de mii de steluţe, ca acelea ce licăresc dimineaţa pe un mal de zăpadă. Dar picătura muntelui, adăugând piatră peste piatră, va şterge cu încetul acele nume; sau, de vor mai rămânea câteva litere până când un alt călător va trece pe acolo, ele vor fi pentru dânsul ca acele simboluri nedesluşite, înscrise pe monumentele unui norod necunoscut ce nu mai trăieşte.

vezi mai multe texte de: Grigore Alexandrescu



Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.