Siddhartha - Hermann Hesse
Adăugat de: Gerra Orivera

proză [ ]
O poemă indiană



Dragă, stimate Romain Rolland,
Din toamna anului 1914, când am început să resimt şi eu simptomul – de dată recent㠖 al sufocării spiritualităţii şi când ne am dat mâna unul altuia de pe ţărmuri străine, încrezători în identitatea unor necesităţi supranaţionale, de pe atunci am nutrit dorinţa de a vă oferi o dată un semn al dragostei mele şi, totodată, o probă a activităţii mele, ca de altfel şi posibilitatea de a arunca o privire în lumea gândurilor mele.
Fiţi aşadar, atât de amabil şi primiţi dedicaţia la prima parte a încă neterminatei mele poeme indiene, pe care v o oferă al dumneavoastră
HERMANN HESSE



PARTEA ÎNTÂIA


FIUL BRAHMANULUI

La umbra casei, la soare pe malul fluviului, în preajma bărcilor, la umbra pădurii de sălcii, la umbra smochinului, Siddhartha, tânărul şoim, frumosul fiu de brahman, creştea împreună cu prietenul său Govinda, fiul de brahman. Soarele îi bronza umerii palizi pe malul fluviului, la scăldat, la ritualul sfânt al spălării trupului, al jertfirilor sacre. Umbra se strecura în ochii săi negri în crângul de mango, la jocurile băieţilor, la cântecul mamei, la ritualul sacrelor jertfiri, la pildele învăţatului său tată, în timpul discuţiilor purtate de înţelepţi. Siddhartha lua parte încă de multă vreme la discuţiile înţelepţilor, exersa împreună cu Govinda lupta retorică, exersa împreună cu Govinda arta contemplării, serviciul meditării profunde. Începuse chiar să înţeleagă cum să rostească cuvântul cuvintelor, cuvântul Om, cum să se pătrundă de el cu toată fiinţa în timpul inspirării şi cum să l scoată din sine în timpul expirării, încordându şi sufletul şi aureolându şi fruntea cu strălucirea unei gândiri limpezi. Începuse chiar să priceapă a l şti în străfundurile fiinţei sale pe Atman indestructibilul, cel de o fiinţă cu Cosmosul.
Inima tatălui său tresălta de bucurie văzând cum fiul său învăţa însetat de cunoaştere, văzând cum din el avea să crească un mare înţelept şi preot, un adevărat prinţ printre brahmani.
Pieptul mamei sale tresălta de plăcere când îl privea, când îl vedea păşind, când vedea cum se aşeza şi se ridica frumosul şi puternicul Siddhartha, păşind cu picioarele sale suple şi dându i bineţe cu o cuviinţă deplină.
În inimile tinerelor fiice de brahmani se înfiripa dragostea atunci când Siddhartha trecea pe uliţele oraşului cu fruntea lui strălucitoare, cu ochii săi regeşti, cu mijlocelul său mlădios.
Însă mai mult decât toţi îl îndrăgea prietenul său Govinda, fiul de brahman. El îndrăgea ochii lui Siddhartha, vocea sa plăcută, îi îndrăgea mersul şi cuviinţa deplină a mişcărilor sale, îndrăgea tot ceea ce făcea şi spunea Siddhartha, dar peste poate îi îndrăgise spiritul, gândurile sale înalte, înflăcărate, voinţa sa aprinsă, înalta sa predestinare. Căci Govinda ştia: acesta nu va fi să devină un brahman oarecare, nici un leneş oficiant de jertfiri, nici un lacom neguţător de incantaţii magice, nici un orator încrezut, sec, nici un preot răutăcios, şarlatan şi nici o oaie proastă şi supusă în turma celor mulţi. Nu, şi nici el, Govinda, nu voia să devină aşa ceva, adică un brahman ca zeci de mii de alţi brahmani. El voia să l urmeze pe îndrăgitul şi minunatul Siddhartha. Şi de ar fi ca Siddhartha să devină cândva un zeu, şi de ar fi să păşească în rândul celor plini de strălucire, el, Govinda, tot va şti cum să l urmeze, ca prieten al său, ca însoţitor al său, ca servitorul său, ca purtătorul suliţelor sale, ca o umbră a sa.
Şi astfel, toţi îl iubeau pe Siddhartha. Pentru toţi era izvor de bucurie, pentru toţi era izvor de plăcere.
Dar el, Siddhartha, nu îşi era lui însuşi bucurie, nu îşi era plăcere. Preumblându se pe aleile cu trandafiri ale grădinii de smochini, stând în umbra albăstrie a crângului contemplării, spălându şi mâinile şi picioarele în baia zilnică a ispăşirilor, aducând jertfe în umbra deasă a pădurii de mango, săvârşindu şi mişcările cu deplină cuviinţă, iubit de toţi, el, bucuria tuturor, nu purta în inimă nici o bucurie. Din apa fluviului îl învăluiau, în curgerea lor, visuri şi gânduri neostoite, cu care îl bântuiau stelele nopţii sau stropii razelor de soare, din fumul jertfelor, din nimbul versurilor din Rig Veda, din sorbirea învăţăturilor bătrânilor brahmani îl năpădeau visele şi neliniştea ce sălăşluiau în sufletul său.
Siddhartha începuse să întreţină în el nemulţumirea. Începuse să simtă că nici dragostea tatălui său, nici dragostea mamei sale şi nici dragostea prietenului său nu l vor face fericit mereu, ele nu l vor potoli, nu l vor sătura, nu i vor fi îndestulătoare. Începuse să şi dea seama că preacinstitul său tată şi ceilalţi învăţători ai săi, că înţelepţii brahmani îi împărtăşiseră deja tot ceea ce ştiau ei mai mult şi mai bine, că şi vărsaseră preaplinul în ulciorul său însetat, dar iată, ulciorul nu se umpluse, spiritul îi era cuprins de nemulţumire, sufletul nu i se liniştise, inima nu i fusese potolită. Spălările trupului erau binevenite, dar ele erau apă, nu te spălau de păcate, nu vindecau setea spiritului, nu destrămau teama inimii. Nimic nu era mai presus de jertfiri şi de invocarea zeilor, – dar oare asta să fi fost totul? Aduceau jertfirile fericirea? Şi care va fi fiind adevărul în privinţa zeilor? Fusese într adevăr Prajapati cel care crease lumea? Nu o crease oare Atman, El, Unicul, Singurul? Nu erau zeii cumva nişte creaturi plămădite la fel ca mine şi ca tine, supuse timpului, deşarte? Era, aşadar, bine, era oare just să aduci jertfe zeilor, era acest lucru ceva plin de tâlc, ceva suprem? Cui altcuiva se cuvenea să i aduci jertfe, cui altcuiva se cuvenea să i exprimi toată admiraţia, dacă nu Lui, Unicului, lui Atman? Şi unde putea fi găsit Atman, unde sălăşluia El, unde îi bătea eterna inimă, unde altundeva dacă nu în propriul nostru eu, în străfundurile acestuia, în indestructibilul pe care fiecare îl poartă în sine însuşi? Dar, iarăşi, unde sălăşluia acest eu, unde erau aceste străfunduri şi unde lucrul cel mai de pe urmă? Căci acesta nu era, după cum propovăduiau înţelepţii înţelepţilor, nici carne, nici mădular, nu era nici gândire, nici conştiinţă. Unde, aşadar, unde sălăşluia? Există oare o altă cale, pe care merită să o cauţi, în afară de aceea de a pătrunde până la propriul eu, până la mine însumi, până la Atman? Dar vai, nimeni nu ţi arăta această cale, nimeni nu o cunoştea, nici tatăl său, nici învăţătorii sau înţelepţii, nici imnurile sfinte ale jertfirii! Ştiau de toate cele brahmanii şi cărţile lor sfinte, ştiau câte şi mai câte, se preocupaseră de toate cele şi chiar de mult mai multe, aveau cunoştinţe despre facerea lumii, despre apariţia vorbirii, a hranei, a inspirării, a expirării, despre alcătuirea simţurilor, despre faptele zeilor – infinit de multe lucruri ştiau ei, dar ce valoare mai avea oare să ştii toate aceste lucruri, atâta timp cât nu se ştia nimic despre Unul şi Unicul, despre lucrul cel mai de seamă, despre singurul lucru de seamă?
Desigur, multe versuri din cărţile sfinte, mai ales din Upanişadele lui Samaveda, pomeneau despre aceste străfunduri, despre lucrul cel mai de pe urmă, ce splendide erau aceste versuri. „Sufletul tău este lumea întreagă", aşa se spunea acolo, şi tot acolo se mai spunea că în somn, în somnul adânc, omul pătrunde până în străfundurile sale adânc, sălăşluind în Atman. O minunată înţelepciune găseai în aceste versuri, toată ştiinţa celor mai mari înţelepţi fusese strânsă aici, în aceste cuvinte magice, pure ca mierea adunată de albine. Nu, imensele cunoştinţe strânse şi păstrate aici de nenumărate generaţii de înţelepţi brahmani nu puteau fi tratate cu dispreţ. – Dar unde erau brahmanii, unde preoţii, unde înţelepţii sau penitenţii care reuşiseră nu numai să ştie, ci şi să trăiască ştiinţa aceasta cea mai profundă? Unde era oare acela care ştia să transpună, în mod miraculos, sălăşluirea în Atman din somn în starea de trezie, în viaţă, la fiecare pas, în cuvânt şi în faptă? Siddhartha cunoştea mulţi brahmani preacinstiţi, mai ales pe preacuratul, învăţatul şi peste toate preacinstitul său tată. Acesta merita toată admiraţia, se purta cu calm şi nobleţe, viaţa îi era curată, vorba înţeleaptă, sub fruntea lui sălăşluind gânduri subtile şi nobile – dar până şi el, cel care ştia atâtea lucruri, ducea el oare o viaţă împăcată, îşi găsise el oare liniştea, nu era şi el numai un căutător, un însetat? Nu trebuia să soarbă şi el, iară şi iară, ca orice însetat, din izvoare sfinte, din jertfe, din cărţi, din convorbirile brahmanilor? De ce mai trebuia şi el, cel căruia nu i se putea reproşa nimic, să şi spele zilnic păcatele, să se străduiască zilnic spre a se purifica, luând o în fiecare zi de la capăt? Nu sălăşluia Atman într însul, nu ţâşnea oare chiar din inima lui izvorul izvoarelor? Acest izvor al izvoarelor trebuia să l găseşti, trebuia să l găseşti în propriul tău eu şi să ţi l însuşeşti! Restul era numai căutare, era ocoliş, era rătăcire.
Acestea erau gândurile lui Siddhartha, aceasta era setea lui, aceasta era suferinţa.
Adeseori recita cu glas tare, dintr o upanişadă a lui Chandogya, următoarele cuvinte: „Cu adevărat, numele brahmanului este Satyam – într adevăr, cel ce ştie acest lucru pătrunde în fiece zi în lumea cerurilor." Deseori i se părea că lumea cerurilor este aproape, dar niciodată n o atinsese pe deplin, nicicând nu şi potolise setea până la capăt. Iar dintre toţi înţelepţii şi dintre toţi înţelepţii înţelepţilor pe care îi cunoscuse el şi de a căror învăţătură profitase, dintre toţi nici unul nu atinsese această lume a cerurilor, nici unul nu şi potolise pe deplin această sete eternă.
„Govinda, grăi Siddhartha către prietenul său, dragă Govinda, hai să mergem sub smochin şi să exersăm meditarea profundă."
Şi au mers ei la smochin, aşezându se Siddhartha colea, Govinda la douăzeci de paşi mai încolo. În timp ce se aşeza, fiind gata să pronunţe cuvântul Om, Siddhartha murmură repetând versul:

„Om este arcul, săgeata e sufletul,
Brahman este ţinta săgeţii,
iată unde trebuie să nimereşti fără abatere."

După ce se scurse răgazul obişnuit al exerciţiului de meditare profundă, Govinda se ridică. Venise seara, ora la care se săvârşea spălatul trupului. Strigă numele lui Siddhartha. Siddhartha nu răspunse. Siddhartha şedea cufundat pe gânduri, ochii săi fixau o ţintă foarte îndepărtată, vârful limbii sale se întrezărea printre dinţi, părea că nu mai respiră. Şedea aşa, înfăşurat în mantia reflectării profunde, gândindu l pe Om cu sufletul trimis înainte i, ca o săgeată, înspre Brahman.
Odată trecură prin oraşul lui Siddhartha nişte samani, asceţi aflaţi în pelerinaj, trei bărbaţi stinşi, uscăţivi, nici vârstnici, nici tineri, cu umerii năclăiţi de praf şi de sânge, aproape goi, pârjoliţi de soare, învăluiţi în singurătate, străini de lume, duşmani ai acesteia, nişte străini, şacali costelivi în împărăţia oamenilor. În urma lor adia mireasma fierbinte a pasiunii amuţite, a devoţiunii distrugătoare, a nemiloasei abandonări de sine.
Seara, după ora de contemplare, Siddhartha grăi către Govinda: „Mâine în zori, prietene, Siddhartha va pleca la samani. El se va face saman."
La auzul acestor cuvinte Govinda păli, căci citi pe chipul imobil al prietenului său hotărârea neabătută, întocmai ca săgeata ţâşnită dintr un arc. Govinda pricepu imediat, de la prima privire: iată deci începutul, Siddhartha porneşte pe drumul său, destinul său începe să încolţească şi, odată cu al lui, şi al meu. Şi se făcu palid precum o coajă de banană uscată.
„O, Siddhartha, strigă el, îţi va îngădui oare tatăl tău aşa ceva?" Siddhartha se uită la el ca un om care se trezeşte. Cu iuţeala săgeţii citi în sufletul lui Govinda, îi citi teama şi i citi devotamentul.
„O, Govinda, grăi el încet, să nu facem risipă de cuvinte. Mâine, odată cu ivirea zorilor, îmi voi începe viaţa de saman. Să nu mai vorbim despre asta."
Siddhartha intră în încăperea în care tatăl său şedea pe o rogojină din rafie, trecu în spatele tatălui şi se opri acolo, aşteptând până când tatăl său îşi dădu seama că Îndărătul lui se află cineva. Brahmanul grăi: „Tu eşti, Siddhartha? Spune mi, aşadar, ce ai venit să mi spui."
Siddhartha grăi: „Cu îngăduinţa ta, tată. Am venit să ţi spun că simt chemarea de a ţi părăsi mâine casa şi de a intra în rândul asceţilor. Dorinţa mea este de a mă face saman. Te aş ruga să nu mi fii potrivnic."
Brahmanul tăcu şi tăcu până ce prin ferestruică se preumblau stelele, schimbându şi poziţiile, şi abia atunci se puse capăt tăcerii din încăpere. Fiul stătea mut, nemişcat, cu braţele încrucişate, tatăl şedea pe rogojină mut, nemişcat, iar stelele treceau pe cer. Atunci tatăl grăi: „Nu se cade ca un brahman să rostească vorbe de furie şi mânie. Dar inima mea este pătrunsă de o mare nemulţumire. N aş vrea să mai aud din gura ta pentru a doua oară această rugăminte."
Încet, brahmanul se ridică, Siddhartha stătea mut, cu braţele încrucişate.
„Ce mai aştepţi?" îl întrebă tatăl.
Siddhartha grăi: „Ştii ce."
Plin de nemulţumire, tatăl ieşi din încăpere, se duse plin de nemulţumire la culcuşul său şi se întinse.
Dar cum somnul nu i cuprindea ochii, brahmanul se sculă după o oră, umblă de colo colo, apoi ieşi afară din casă. Se uită prin ferestruica încăperii şi l văzu pe Siddhartha stând înăuntru, cu braţele încrucişate, neclintit, în acelaşi loc. Vestmântul lui de culoare deschisă avea o sclipire palidă. Cu inima tulburată de nelinişte, tatăl se întoarse la culcuşul său.
Dar cum somnul nu i cuprindea ochii, brahmanul se sculă din nou după o oră, umblă de colo colo, ieşi în faţa casei, văzu că răsărise luna. Privi prin fereastra încăperii, Siddhartha stătea neclintit, în acelaşi loc, cu braţele încrucişate, fluierele picioarelor sale goale străluceau în lumina lunii. Cu inima tulburată de îngrijorare tatăl se culcă din nou.
Reveni după o oră, apoi reveni după două ore, privi prin fereastră, îl văzu pe Siddhartha stând in lumina lunii, în sclipirea stelelor, în beznă. Reveni din oră în oră, tăcut, privi în încăpere, îl văzu pe cel care stătea fără să se mişte din loc, inima i se umplu de mânie, inima i se umplu de nelinişte, inima i se umplu de şovăială, de suferinţă.
La ultimul ceas al nopţii, înainte de venirea zorilor, se întoarse, intră în încăpere, îl văzu pe tânăr stând în picioare şi i se păru mare şi străin.
„Siddhartha, grăi el, ce mai aştepţi?"
„Ştii ce."
„Vei sta mereu aşa, aşteptând să se facă ziuă, să vină amiaza, să vină seara?"
„Voi sta şi voi aştepta."
„Vei obosi, Siddhartha."
„Voi obosi."
„Vei adormi, Siddhartha."
„Nu voi adormi."
„Vei muri, Siddhartha."
„Voi muri."
„Vrei mai degrabă să mori decât să l asculţi pe tatăl tău?"
„Siddhartha l a ascultat întotdeauna pe tatăl său."
„Aşadar, vei renunţa la planurile tale?"
„Siddhartha va face ceea ce i va spune tatăl său."
Prima rază a zilei lumină încăperea. Brahmanul observă că genunchii lui Siddhartha tremurau uşor. Pe chipul lui Siddhartha nu zări nici un tremur, ochii lui priveau în depărtare. Atunci tatăl său îşi dădu seama că, încă din acele clipe, Siddhartha nu mai era în preajma lui, acasă, că încă din acele clipe Siddhartha îl părăsise.
Tatăl atinse umărul lui Siddhartha.
„Mergi în pădure, grăi el, şi fă te saman. Dacă va fi să ţi afli mântuirea în pădure, să vii să mă înveţi şi pe mine cum să mi aflu mântuirea. Dacă vei fi dezamăgit, întoarce te şi, împreună, vom aduce jertfe zeilor. Acum du te de ţi sărută mama şi spune i unde vrei să pleci. Iată că pentru mine a sosit ceasul la care trebuie să mă duc la râu pentru a săvârşi prima spălare a trupului."
Îşi retrase mâna de pe umărul fiului său şi ieşi afară. Când încercă să facă primul pas, Siddhartha se clătină într o parte. Reuşi să şi stăpânească picioarele printr un efort de voinţă, se înclină în faţa tatălui său şi se duse la mama sa pentru a face întocmai cum îi spusese tatăl.
Când se lumină de ziuă părăsi, agale, tihnitul oraş, picioarele îi erau anchilozate, în dreptul ultimei colibe zări apărând o umbră care se furişase până acolo, alăturându se acum pelerinului – era Govinda.
„Ai venit", grăi Siddhartha zâmbind.
„Am venit", grăi Govinda.



LA SAMANI

În seara aceleiaşi zile îi ajunseră din urmă pe asceţi, pe uscăţivii samani, faţă de care se obligară să i însoţească şi să i asculte cu supuşenie. Fură acceptaţi.
Siddhartha îşi dărui vestmântul unui brahman sărac de pe stradă. Nu mai avea pe el decât o bucată de pânză în jurul şoldurilor şi o pelerină dintr o bucată de stofă pământie. Nu mânca decât o dată pe zi, niciodată mâncare pregătită. Posti cincisprezece zile. Posti douăzeci şi opt de zile. Carnea de pe şolduri şi din obraji i se topi. Din ochii săi măriţi se revărsau flăcările unor vise fierbinţi, la degetele uscăţive îi crescură unghii lungi, pe bărbie îi crescu o barbă uscată, ţepoasă. Privirea îi îngheţa când în cale îi ieşeau femei; gura i se schimonosea de dispreţ când mergea printr un oraş cu oameni frumos îmbrăcaţi. Vedea cum negustorii făceau negoţ, cum bogătaşii se duceau la vânătoare, cum cei încercaţi de durere îşi plângeau morţii, cum se ofereau târfele, cum doctorii se îngrijeau de bolnavi, cum preoţii stabileau ziua semănatului, cum se iubeau îndrăgostiţii, cum mamele îşi alăptau pruncii – dar la toate acestea nu merita să priveşti nici măcar cu un singur ochi, totul era minciună, totul duhnea a minciună, totul voia să lase impresia unui sens anume, impresia de fericire şi de frumuseţe, pe când în fond totul nu era decât o nemărturisită descompunere. Lumea avea un gust amar. Viaţa era un chin.
Siddhartha nu avea decât un scop, unul singur: să se golească, să se deşerte de sete, de dorinţă, de vise, de bucurie şi suferinţă. Să moară de la sine, să nu mai fie un eu, să şi găsească liniştea cu inima deşertată, să fie pregătit, în gândirea sa depersonalizată, pentru minune – iată care era scopul său. Învingându şi şi omorându şi orice strop al propriului său eu, reducând la tăcere orice ispită, orice ghes al inimii, numai astfel putea să trezească în el lucrul cel mai de pe urmă, lucrul cel mai profund al fiinţei, ceea ce nu mai ţinea de eu, marea taină.
Tăcut, Siddhartha stătea în arşiţa perpendiculară a soarelui, arzând de durere, arzând de sete, şi stătu aşa, până nu mai simţi nici durerea, nici setea. Stătu tăcut cât dură perioada ploilor, din păr apa i se prelingea pe umerii înfriguraţi, pe şoldurile şi picioarele înfrigurate, stătu aşa în penitenţă până ce umerii şi picioarele nu mai simţiră frigul, până ce tăcură, până se liniştiră. Orbecăia tăcut printre ramurile cu spini, din pielea arsă îi picura sângele, din buboaie i se scurgea puroiul şi Siddhartha stătea încrâncenat, stătea nemişcat, până ce nu i mai curse sânge, până nu l mai înţepă nimic, până nu l mai arse nimic.
Siddhartha stătea drept, învăţând să şi reducă respiraţia, învăţând să se mulţumească cu puţină respiraţie, învăţând să şi oprească respiraţia. Începând cu respiraţia, el învăţă să şi potolească bătăile inimii, învăţă să şi reducă bătăile inimii până ce se răreau, până ce acestea aproape că nu se mai auzeau.
Sub îndrumarea celui mai vârstnic saman, Siddhartha exersă abandonarea de sine, exersă meditarea profundă după nişte reguli noi ale samanilor. Un bâtlan porni în zbor peste pădurea de bambuşi – şi Siddhartha închise bâtlanul în sufletul său, zbură peste păduri şi munţi, se făcu bâtlan, se hrăni cu peşti, suferea de foame ca un bâtlan, grăi cu croncănit de bâtlan, muri de moartea bâtlanilor. Pe nisipul unei plaje zăcea un şacal mort, şi sufletul lui Siddhartha se strecură în cadavrul acestuia, deveni şacal mort, pe plajă, se umflă, se împuţi, putrezi, fu sfâşiat de hiene, pielea îi fu sfârtecată de vulturi, deveni schelet, se făcu praf spulberat peste câmpie. Şi sufletul lui Siddhartha se întoarse, el murise, putrezise, se făcuse praf şi pulbere, gustând astfel din beţia tulbure a mişcării ciclice, stătea, bântuit de o nouă sete, ca un vânător pândind o ieşire posibilă din această mişcare ciclică, acolo unde s ar afla sfârşitul tuturor cauzelor, acolo unde ar fi putut să înceapă veşnicia cea fără de suferinţă. Îşi ucise toate simţurile, îşi ucise toate amintirile, se strecură afară din propriul său eu şi luă o mie de alte înfăţişări, de animal, de stârv, de piatră, de lemn, de apă, regăsindu se de fiecare dată şi deşteptându se, indiferent dacă strălucea soarele sau luna, era iarăşi un eu, se avânta în mişcarea ciclică, simţea că i este sete, îşi înfrângea setea, simţea din nou că îi este sete.
Siddhartha învăţă multe lucruri la samani, învăţă să străbată multe drumuri care să l îndepărteze de propriul său eu. Parcurse drumul abandonării de sine prin durere, suportând şi înfrângând prin vrerea sa durerea, foamea, setea, oboseala. Parcurse drumul abandonării de sine prin meditaţie, golind simţul de toate închipuirile, cu ajutorul gândirii. Învăţă să parcurgă aceste drumuri precum şi altele, îşi părăsi de mii de ori propriul său eu, stăruind ore întregi şi zile întregi în non eu. Dar chiar dacă drumurile îl duceau departe de propriul său eu, la capătul lor revenea la acelaşi eu. Chiar dacă Siddhartha se sustrăgea de mii de ori propriului său eu, fiind neant, animal, piatră, întoarcerea era inevitabilă, după cum inevitabil era ceasul la care se regăsea, în lumina soarelui sau în lumina lunii, în umbră sau în ploaie, fiind iarăşi un eu şi iarăşi Siddhartha, simţind din nou chinul impusei mişcări ciclice.
Alături de el trăia Govinda, umbra sa, parcurgând aceleaşi drumuri, făcând aceleaşi eforturi. Rareori îşi vorbeau unul altuia altfel decât o cereau serviciile divine şi exerciţiile. Câteodată mergeau împreună prin sate ca să cerşească hrană pentru ei şi pentru învăţătorii lor.
„Ce crezi, Govinda, grăi Siddhartha în timpul unei asemenea preumblări, ce crezi, am făcut vreun progres? Ne am atins vreun scop?"
Govinda răspunse: „Am învăţat şi continuăm să învăţăm. Tu, Siddhartha, vei deveni un mare saman. Ai învăţat repede orice exerciţiu, bătrânii samani te au admirat adeseori. Ai să fii un sfânt, o, Siddhartha."
Siddhartha grăi: „Mi se pare că nu i chiar aşa, prietene. Ceea ce am învăţat până azi aici, la samani, o, Govinda, aş fi putut învăţa mai repede şi mai simplu. Lucrurile astea le aş fi putut învăţa în orice crâşmă din cartierul târfelor, prietene, în mijlocul cărăuşilor şi al jucătorilor cu zarurile."
Govinda grăi: „Siddhartha glumeşte, desigur, pe seama mea. Cum ai fi putut învăţa printre sărmanii aceia să meditezi profund, să ţi ţii respiraţia, să rezişti la foame şi la durere?"
Şi Siddhartha spuse încet, de parcă ar fi grăit către sine însuşi: „Ce este meditarea profundă? Ce înseamnă să ţi părăseşti corpul? Ce este postul? Ce înseamnă să ţi ţii respiraţia? Este o evadare din propriul eu, o scurtă scăpare de chinul existenţei ca eu, este o scurtă alinare a durerii şi a absurdităţii vieţii. O asemenea evadare, aceeaşi scurtă alinare îi este dată şi bouarului când, poposind la un han, bea câteva căuşe de vin de orez sau de lapte de cocos fermentat. Atunci nu şi mai simte sinele, atunci nu mai simte durerile vieţii, atunci îi este dată alinarea. Picotind deasupra căuşului său cu vin de orez, el trăieşte aceleaşi momente ca Siddhartha şi Govinda când, în îndelungatele lor exerciţii, aceştia îşi părăsesc trupurile, poposind în non eu. Aşa e, o, Govinda."
Govinda grăi: „Vorbeşti şi tu aşa, o, prietene, dar tu ştii doar că Siddhartha nu e cărăuş, că un saman nu este un beţivan. Într adevăr, beţivanul îşi află alinarea, îşi află un scurt refugiu, un scurt repaus, dar el îşi revine din această amăgire şi vede că totul este din nou la fel cum a fost, el nu a devenit mai înţelept, n a adunat cunoştinţe noi, nu s a ridicat pe noi trepte."
Şi Siddhartha grăi zâmbind: „Nu ştiu, n am fost niciodată mare băutor. Dar că eu, Siddhartha, îmi aflu în exerciţiile şi meditările mele profunde doar o scurtă alinare şi că sunt la fel de departe de înţelepciune, de mântuire ca pe vremea când mă aflam în pântecul mamei, iată, lucrurile acestea le ştiu, o, Govinda, le ştiu."
Şi altă dată, pe când Siddhartha şi Govinda ieşeau din pădure ca să cerşească în sat ceva de mâncare pentru fraţii şi învăţătorii lor, Siddhartha începu să vorbească zicând: „Ne aflăm noi oare pe drumul cel bun, o, Govinda? Ne apropiem noi oare de cunoaştere? Ne apropiem noi oare de mântuire? Nu cumva ne învârtim în cerc tocmai noi, cei care voiam să scăpăm de mişcarea ciclică?"
Govinda grăi: „Am învăţat multe, Siddhartha, mai avem multe de învăţat. Noi nu ne învârtim în cerc, noi mergem în sus, cercul este o spirală, noi am urcat deja câteva trepte."
Siddhartha răspunse: „Ce vârstă are, după părerea ta, cel mai vârstnic saman, venerabilul nostru învăţător?"
Govinda grăi: „Se pare că cel mai vârstnic are şaizeci de ani."
La care Siddhartha zise: „A atins vârsta de şaizeci de ani şi n a ajuns în Nirvana. Va împlini şaptezeci, optzeci de ani, şi tu şi eu vom ajunge la fel de bătrâni şi vom exersa, vom posti şi vom medita. Dar în Nirvana nu vom ajunge, nici noi, nici el. O, Govinda, cred că nici unul, nici unul dintre toţi samanii de pe lume nu va ajunge în Nirvana. Ne aflăm mângâiere, ne aflăm alinare, învăţăm nişte deprinderi prin care ne înşelăm. Esenţialul însă, drumul drumurilor, nu l găsim."
„Nu spune asemenea vorbe înfricoşătoare, Siddhartha! grăi Govinda. Cum adică, dintre atâţia bărbaţi învăţaţi, dintre atâţia brahmani, dintre atâţia samani severi şi venerabili, dintre atâţia bărbaţi care caută atât de mult, cu atâta zel interior, cu atâta sfinţenie, să nu fie unul care să afle drumul drumurilor?"
Siddhartha însă spuse cu o voce încărcată în egală măsură de mâhnire şi ironie, cu o voce şoptită, întrucâtva tristă, întrucâtva zeflemitoare: „Govinda, prietenul tău va părăsi în curând poteca aceasta a samanilor pe care a mers atâta timp împreună cu tine. Mă chinuie setea, o, Govinda, şi pe acest drum lung al samanilor setea nu mi s a potolit câtuşi de puţin. Întotdeauna am fost însetat de cunoaştere, am fost cotropit mereu de întrebări. An de an i am întrebat pe brahmani, an de an am întrebat sfintele Vede, an de an i am întrebat pe evlavioşii samani. O, Govinda, poate că ar fi fost la fel de bine, ar fi fost al fel de înţelept şi la fel de folositor dacă aş fi întrebat pasărea rinocerilor sau un cimpanzeu. N am ajuns la nici un liman, am avut nevoie de mult timp ca să pricep, o, Govinda, următorul lucru: că nimic nu se poate învăţa! Eu cred că nu există cu adevărat acel lucru pe care noi îl numim Ťa învăţať. Nu există, prietene, decât o singură ştiinţă, aflată pretutindeni, aceasta este Atman, ea este prezentă în mine şi în tine şi în orice fiinţă. Şi astfel încep să cred: ştiinţa aceasta nu are alt duşman mai straşnic decât voinţa de a şti, decât învăţatul."
Govinda se opri din drum, îşi ridică mâinile şi grăi: „Nu ţi înspăimânta prietenul, Siddhartha, cu asemenea vorbe! Căci adevăr grăiescu ţi, cuvintele tale trezesc teama în inima mea. Şi apoi gândeşte te numai: ce s ar alege de sfinţenia rugăciunilor, ce s ar alege de venerabilitatea tagmei brahmanilor, de cuvioşenia samanilor dacă ar fi aşa cum zici tu, dacă nu ar exista posibilitatea de a învăţa? Ce s ar alege, aşadar, Siddhartha, de tot ceea ce e sfânt, valoros şi venerabil pe acest pământ?!"
Şi Govinda şopti un vers, ca pentru sine însuşi, un vers dintr o upanişadă:
„Cel ce se cufundă gânditor, cu sufletul purificat în Atman, De negrăit în cuvinte e fericirea inimii sale."
Siddhartha însă tăcea. Se gândea la cuvintele pe care i le spusese Govinda, şi gândi cuvintele până la capătul lor.
Da, se gândea el stând cu capul plecat, ce s ar alege din tot ceea ce ni se părea sacru? Ce ar mai rămâne? Ce rezistă? Şi clătină din cap.
Odată, pe când cei doi tineri se aflau cam de vreo trei ani printre samani, trăind şi exersând cu ei, ajunsese la urechile lor, pe diverse căi, pe ocolite, o veste, un zvon, o legendă: Se spunea că s ar fi ivit cineva, pe nume Gotama, Sublimul, Buddha, că acesta şi ar fi învins în el suferinţa lumii, oprind roata renaşterilor. Se zicea că merge prin ţară, propovăduindu şi învăţătura, înconjurat de discipoli, lipsit de avere, de casă, de femeie, purtând mantia galbenă a unui ascet, dar cu fruntea înseninată, un Preafericit în faţa căruia se plecau şi brahmani şi bogătaşi, transformându se în adepţii săi. Această legendă, acest zvon, acest basm se făcea auzit trimiţându şi miresmele ici şi colo; în oraşe brahmanii vorbeau despre el, în păduri vorbeau samanii, numele lui Gotama, al lui Buddha ajungea mereu şi mereu la urechile tinerilor, fie de bine, fie de rău, fie proslăvit, fie hulit.
Întocmai cum într o ţară bântuită de ciumă se răspândeşte vestea că ici sau colo ar exista un om, un înţelept, un om care ştie multe şi ale cărui vorbe sau a cărui răsuflare ar fi suficiente pentru a vindeca de această molimă pe oricare dintre victimele ei, aşa cum această veste străbate apoi ţara, încât fiecare vorbeşte despre ea, mulţi dându i crezare, alţii îndoindu se, mulţi însă pornind la drum deîndată pentru a i se adresa înţeleptului şi pentru a i solicita ajutorul, tot astfel străbătea ţara şi legenda aceea, legenda aceea înmiresmată, privitoare la Gotama, la Buddha, înţeleptul din neamul Sakya. După cum afirmau credincioşii, acesta poseda ştiinţa supremă, îşi amintea de vieţile sale anterioare, ajunsese în Nirvana şi nu se mai întorcea niciodată în mişcarea ciclică, nu se mai amesteca în şuvoiul tulbure al remodelării făpturilor omeneşti. Se relatau multe lucruri minunate şi incredibile despre el, săvârşise minuni, îl învinsese pe diavol, vorbise cu zeii. Dar duşmanii şi necredincioşii spuneau că acest Gotama ar fi un şarlatan, că şi ar petrece zilele trăind bine, dispreţuindu şi victimele, că ar fi lipsit de erudiţie şi că n ar avea habar nici de exerciţiu, nici de mortificare.
Dulce mai suna legenda aceasta despre Buddha şi ce farmec mai răzbătea din aceste relatări! Lumea era bolnavă, viaţa era greu de suportat – şi iată, se părea că de aici ţâşnea un izvor, se părea că de aici răsună o chemare plină de alinare, de blândeţe, de promisiuni nobile. În toate ţinuturile Indiei, pretutindeni acolo unde se făcea auzit zvonul despre Buddha, tinerii îşi ciuleau urechile, se pătrundeau de dor, de speranţă, iar fiii de brahmani din oraşe şi sate primeau bucuroşi pe orice pelerin, pe orice străin care le aducea vreo veste despre el, Sublimul, despre Sakyamuni.
Legenda pătrunsese şi până la samanii din pădure, şi până la Siddhartha, şi până la Govinda, pătrunsese încet, picătură cu picătură, fiecare picătură fiind încărcată de speranţă, fiecare picătură fiind încărcată de îndoială. Nu vorbeau despre acest lucru, căci cel mai vârstnic dintre samani nu era un adept al acestei legende. El auzise că acel aşa zis Buddha fusese cândva ascet, că trăise în pădure, dar că revenise la traiul bun şi la plăcerile lumeşti, aşa că nu dădea nici doi bani pe acest Gotama.
„O, Siddhartha, grăi odată Govinda către prietenul său. Astăzi am fost în sat şi un brahman m a invitat în casa lui, iar în casa lui era şi un fiu de brahman din Magadha care îl văzuse pe Buddha cu proprii săi ochi, ascultându l cum propovăduia. Şi adevăr grăiescu ţi, mă durea răsuflarea în piept şi mi ziceam: Ce bine ar fi ca şi eu, ce bine ar fi ca şi noi amândoi, Siddhartha şi cu mine, să apucăm a trăi clipa în care vom asculta învăţătura din gura acestui desăvârşit! Vorbeşte, prietene, o pornim şi noi într acolo ca să ascultăm învăţătura din gura lui Buddha?"
Siddhartha grăi: „M am gândit mereu că Govinda va rămâne la samani, am crezut mereu că scopul său este de a ajunge la vârsta de şaizeci şi de şaptezeci de ani şi de a practica în continuare artele şi exerciţiile care dau strălucire samanilor. Dar iată că l am cunoscut prea puţin pe Govinda, că am ştiut puţine lucruri despre inima lui. Aşadar, scumpul meu, vrei să porneşti pe un nou drum şi să te duci acolo unde Buddha îşi propovăduieşte învăţătura?"
Govinda grăi: „Îţi cam place să zeflemiseşti. N ai decât să fii mereu zeflemitor, Siddhartha! Însă nu simţi şi tu cum încolţeşte în tine chemarea, plăcerea de a asculta această învăţătură? Nu mi ai spus tu cândva că nu vei mai merge multă vreme pe calea samanilor?"
La acesta Siddhartha râse în felul său, în vreme ce în tonul vocii sale se ivi o umbră de mâhnire şi de ironie, apoi zise: „Drept grăit ai, o, Govinda, drept, şi bine adusu ţi ai aminte. Ar trebui să ţi mai aduci aminte şi de un alt lucru pe care l ai auzit de la mine, anume de faptul că am devenit suspicios, că am obosit de atâta învăţătură şi de atâta învăţat şi că nu prea mai cred în vorbele pe care ni le oferă învăţătorii. Dar desigur, dragul meu, sunt gata să ascult acea învăţătur㠖 cu toate că în inima mea am credinţa că noi am gustat deja din fructul cel mai bun al acelei învăţături."
Govinda grăi: „Inima mi se umple de bucurie văzând că eşti dispus să faci acest lucru. Dar spune mi, cum e oare posibil: cum adică ne a oferit deja învăţătura lui Gotama fructul ei cel mai bun, şi asta încă înainte de a o fi ascultat?"
Siddhartha grăi: „Hai să gustăm din acest fruct şi să vedem ce o să mai fie de acum încolo, Govinda! Însă fructul pe care i l datorăm încă de pe acum lui Gotama reprezintă îndemnul de a ne îndepărta de samani! Hai să aşteptăm cu inima liniştită, prietene, hai să vedem dacă el ne poate oferi şi altceva mai bun."
În aceeaşi zi, Siddhartha îi aduse la cunoştinţă celui mai în vârstă dintre samani hotărârea sa, spunându i că ar vrea să plece de la el. Făcu acest lucru cu politeţea şi modestia care se cuvin unui discipol mai tânăr. Samanul însă fu cuprins de mânie auzind că cei doi tineri voiau să l părăsească, şi ridică tonul, folosind cuvinte grele, de ocară.
Govinda se sperie şi se fâstâci, Siddhartha însă îşi apropie gura de urechea lui Govinda şi i şopti: „Iată, am să i arăt bătrânului că am învăţat ceva de la el." Se postă în faţa samanului, aproape de el, şi, concentrându şi sufletul, îi prinse privirea într a sa, îl supuse şi l amuţi, înfrângându i voinţa, făcându i să asculte de voinţa sa şi poruncindu i să facă fără să crâcnească tot ceea ce i cerea el.
Bătrânul amuţi, ochiul îi încremeni, voinţa îi fu paralizată, braţele îi atârnau în jos, cedase, lipsit de orice putere, farmecelor lui Siddhartha. Gândurile lui Siddhartha îl luară însă pe saman în stăpânirea lor şi acesta trebui să execute ceea ce ele îi porunceau. Astfel, bătrânul se înclină de mai multe ori, făcu nişte gesturi de binecuvântare şi le adresă, bâlbâindu se, evlavioase urări de drum bun. Iar tinerii îi mulţumiră întorcându i plecăciunile, îi adresară urările lor şi, salutându l, se duseră.
Pe drum, Govinda grăi: „O, Siddhartha, ai învăţat la samani mai multe lucruri decât am crezut eu. Căci este greu, este foarte greu să l vrăjeşti pe un bătrân saman. Adevăr grăiescu ţi, dacă ai fi rămas acolo ai fi învăţat în curând cum să calci pe apă."
„Nu simt dorinţa de a călca pe apă, spuse Siddhartha. N au decât să se mulţumească bătrânii samani cu astfel de meşteşug."



GOTAMA

În oraşul Savathi, numele sublimului Buddha era cunoscut de toţi copiii, şi fiecare casă era dispusă să umple cu pomană talgerele adepţilor lui Gotama care cerşeau în tăcere. Locul preferat al lui Gotama se afla în apropierea oraşului, în crângul Jetavana care i fusese dăruit lui şi alor săi de către bogatul neguţător Anathapindika, un admirator devotat al Sublimului.
Căutând locul unde se afla Gotama, celor doi tineri asceţi li se dădeau răspunsuri şi detalii care îi îndreptau spre regiunea aceasta. Ajungând în Savathi, li se oferiră bucate de îndată ce poposiră, cerând de pomană, dinaintea uşii unei case, iar ei mâncară, şi Siddhartha o întrebă pe femeia care le oferise bucatele:
„Milostivă femeie, am vrea nespus, nespus de mult să aflăm pe unde se preumblă Buddha cel preasfânt, căci noi suntem doi samani din pădure şi am venit să l vedem pe cel desăvârşit şi să i ascultăm învăţătura chiar din gura lui."
Femeia grăi: „Adevărat, aţi nimerit tocmai în locul potrivit, samani din pădure. Aflaţi că Sublimul se află în Jetavana, în grădina lui Anathapindika. Acolo să înnoptaţi şi voi pelerinilor, căci acolo este loc destul pentru nenumăraţii oameni veniţi în pâlcuri pentru a asculta învăţătura din gura lui."
Govinda se bucură, exclamând plin de bucurie: „Ce bine, am ajuns unde am vrut şi drumul nostru a luat sfârşit! Dar ia spune ne, mamă a pelerinilor, îl cunoşti pe Buddha, l ai văzut cu ochii tăi?"
Femeia grăi: „L am văzut de multe ori pe Sublimul. De multe ori l am văzut mergând ziua, mergând pe uliţe tăcut, în mantia lui galbenă, întinzându şi în tăcere talgerul pentru pomană în faţa unei uşi şi plecând mai departe cu el plin."
Govinda o asculta încântat, vrând să o mai întrebe multe lucruri şi să mai audă ce spune. Dar Siddhartha îl avertiză că trebuie să şi continue drumul. Îi mulţumiră femeii şi merseră fără a mai avea nevoie să întrebe pe ce drum să o apuce, căci nu puţini erau pelerinii şi călugării din comunitatea lui Gotama care străbăteau drumul spre Jetavana. Ajunseră acolo pe înnoptate, în permanenţă soseau acolo alţi oameni, strigând şi vorbind, căutând şi primind adăpost. Cum erau obişnuiţi cu viaţa în pădure, cei doi samani îşi găsiră repede şi fără prea multă zarvă un locşor unde se cuibăriră, odihnindu se acolo până în zori.
Când răsări soarele, observară cu uimire ce ceată mare de credincioşi şi de curioşi înnoptase aici. Pe toate potecile splendidului crâng umblau călugări în vestminte galbene, aşezându se ici şi colo pe sub copaci, cufundându se în contemplare sau în discuţii religioase, iar grădinile umbroase făceau impresia unui oraş, atât erau de pline de oameni care mişunau ca albinele. Majoritatea călugărilor plecau la oraş, luând cu ei talgerele pentru pomană. Acolo strângeau bucate pentru singura masă din zi, pentru masa de prânz. Însuşi prealuminatul Buddha obişnuia să pornească de dimineaţă la pomană.
Siddhartha îl văzu şi l recunoscu pe loc de parcă i l ar fi arătat un zeu. Îl văzu pe bărbatul acela modest, îmbrăcat în rasa lui galbenă, ţinând în mână talgerul pentru pomană şi păşind agale.
„Priveşte! îi zise Siddhartha încet lui Govinda. Acesta este Buddha."
Govinda se uită cu atenţie la călugărul în rasă galbenă care nu părea să se deosebească prin nimic de sutele de călugări. Curând îşi dădu seama şi Govinda: „Da, el e." Şi îl urmară, privindu l cu atenţie.
Buddha îşi vedea de drum, modest, cufundat în gânduri, chipul său calm nu trăda nici veselie, nici tristeţe, părea doar că zâmbeşte uşor în sinea lui. Buddha mergea zâmbind pe ascuns, calm, liniştit, semănând foarte mult cu un copil sănătos, îşi purta vestmântul şi păşea la fel ca toţi călugării săi, după reguli precise. Dar chipul său, mersul, privirea sa plecată calm, mâna sa atârnând calm, ba chiar fiecare deget al mâinii sale ce atârna calm iradiau pace, iradiau perfecţiune, nu căutau nimic, nu imitau, respirau uşor într o linişte care nu se ofileşte niciodată, într o lumină care nu se ofileşte niciodată, într o pace inviolabilă.
Astfel mergea Gotama spre oraş pentru a aduna pomană şi cei doi samani îl şi recunoscură după deplinătatea liniştii sale, după calmul fiinţei sale în care nu puteai citi nici un fel de căutare, nici o voinţă, nici un efort de imitare, ci numai lumină şi pace.
„Azi vom asculta învăţătura din gura lui", spuse Govinda.
Siddhartha nu răspunse. Învăţătura nu i trezea curiozitatea, nu credea că aceasta îl va îmbogăţi cu ceva nou, căci, ca şi Govinda, auzise şi el, iară şi iară, ce conţinea această învăţătură a lui Buddha, chiar dacă indirect, dintr o a doua şi a treia sursă. Se uită însă cu atenţie la capul lui Gotama, la umerii săi, la picioarele sale, la mâna lui ce atârna calm şi avu impresia că fiecare falangă de la fiecare deget al acestei mâini era învăţătura însăşi, iradiind, respirând, emanând, răspândind cu strălucire adevărul. Bărbatul acesta, acest Buddha, era întruchiparea adevărului, chiar şi în cea mai mică mişcare a degetelor sale. Omul acesta era un sfânt. Siddhartha nu venerase niciodată un om atât de mult, nu iubise niciodată un om atât de mult ca pe acesta.
Îl urmară amândoi pe Buddha până în oraş şi se întoarseră tăcuţi, căci astăzi intenţionau să se abţină de la mâncare. Văzură cum se întorcea Gotama, îl zăriră luând masa în mijlocul discipolilor săi – din cât mânca el nu s ar fi putut sătura nici măcar o pasăre – şi îl văzură cum se retrase în umbra arborilor mango.
Seara însă, când zăpuşeala se mai potoli şi tabăra se învioră, se adunară cu toţii să l asculte pe Buddha propovăduind. Îi ascultară vocea, şi până şi aceasta era desăvârşită, era pătrunsă de o linişte deplină, era pătrunsă de pace. Gotama propovădui învăţătura despre suferinţă, despre originea suferinţei, despre calea de a suprima suferinţa. Discursul său liniştit curgea calm şi limpede. Viaţa era plină de suferinţă, lumea era plină de suferinţă, dar fusese găsită şi mântuirea de suferinţă: mântuirea aceasta şi o afla acela care mergea pe drumul lui Buddha.
Sublimul grăia cu o voce domoală dar sigură, propovăduia cele patru principii fundamentale, cărarea octuplă, urma cu răbdare cursul obişnuit al învăţăturii, al exemplelor, al recapitulărilor, vocea sa plutea limpede şi calmă deasupra celor ce l ascultau, ca o lumină, ca un cer plin de stele.
Când Buddha îşi termină discursul – între timp se înnoptase deja – câţiva pelerini se prezentară la el, rugându l să fie primiţi în comunitate, căutându şi astfel refugiul în învăţătură. Şi Gotama îi primi spunându le: „Iată, aţi ascultat învăţătura, iată, v am dezvăluit o. Veniţi deci şi mergeţi să puneţi capăt tuturor suferinţelor sfinţindu vă."
Şi iată, se prezentă la el şi Govinda cel sfios grăind: „Şi eu vreau să mi găsesc refugiul la tine, Sublimule, şi la învăţătura ta." Şi rugă să fie primit în rândul discipolilor şi el fu primit.
Imediat după aceea, când Buddha se retrase căutând odihna nopţii, Govinda i se adresă lui Siddhartha zicând cu zel: „Siddhartha, nu mi se cuvine să ţi fac vreun reproş. Amândoi l am ascultat pe cel sublim, amândoi i am auzit învăţătura. Govinda a ascultat învăţătura şi şi a căutat refugiul într însa. Dar tu, venerabile, nu vrei să urmezi şi tu calea mântuirii? Mai eziţi cumva, vrei să mai aştepţi?"
La auzul cuvintelor lui Govinda, Siddhartha parcă se trezi din somn. Privi îndelung la Govinda. Apoi grăi încet, iar în vocea lui nu era nici o urmă de ironie: „Govinda, prietene, acum ai făcut pasul, ţi ai ales deja calea. Tu, Govinda, mi ai fost mereu prieten, ai mers mereu la un pas în urma mea. Deseori îmi spuneam: Oare Govinda n o să facă niciodată un singur pas, fără mine, din imboldul propriului său suflet? Şi iată, acum eşti un bărbat în toată firea, ţi ai ales singur calea. Mergi pe ea până la capăt, prietene! Îţi doresc să ţi afli mântuirea!"
Govinda, neînţelegând încă pe deplin, îşi repetă întrebarea pe un ton care trăda nerăbdare: „Grăieşte, dragul meu, te rog! Spune mi că nu se poate altfel, că şi tu, învăţatul meu prieten, îţi vei căuta refugiul la sublimul Buddha!"
Siddhartha îşi puse o mână pe umărul lui Govinda: „Govinda, n ai auzit binecuvântarea mea. Iată, ţi o repet: Mergi pe această cale până la capăt! Îţi doresc să ţi afli mântuirea!"
În acest moment, dându şi seama că prietenul său îl părăsise, Govinda începu să plângă.
„Siddhartha", strigă el cu tristeţe.
Siddhartha îi vorbi prieteneşte: „Nu uita, Govinda, că de acum faci parte din rândul samanilor lui Buddha. Te ai lepădat de casă si de părinţi, te ai lepădat de originea ta şi de orice avere, te ai lepădat de propria ta voinţă, te ai lepădat de prietenie. Aşa o cere învăţătura, aşa o cere Sublimul. Tu însuţi ai fost acela care ai vrut să fie aşa. De mâine, Govinda, am să te părăsesc."
Cei doi prieteni se mai plimbară încă multă vreme prin dumbravă, şezură multă vreme culcaţi, fără ca somnul să i prindă. Iar Govinda încercă iară şi iară să şi descoasă prietenul, rugându l să i spună de ce nu voia să şi caute refugiul în învăţătura lui Gotama şi ce avea el să i reproşeze acestei învăţături. Însă Siddhartha refuză de fiecare dată să i răspundă zicând: „Fii mulţumit, Govinda! Învăţătura Sublimului este foarte bună, cum aş putea eu să i reproşez ceva?"
Unul dintre cei ce călcau pe urmele lui Buddha, unul dintre călugării lui cei mai în vârstă, trecu cu noaptea în cap prin grădină, strigându i la el pe toţi aceia care, de curând, regăsiseră refugiul în învăţătura lui Buddha pentru a i îmbrăca în vestmântul galben şi pentru a i iniţia în primele învăţături şi îndatoriri ale noii lor poziţii. Atunci Govinda se despărţi cu greu de prietenul său din tinereţe, îmbrăţişându l, şi se ataşă alaiului de novici.
Siddhartha însă căzuse pe gânduri şi se plimba prin crâng.
Acolo îl întâlni pe sublimul Gotama şi îl salută cu evlavie, în timp ce privirea lui Buddha era atât de plină de bunătate, atât de calmă, încât tânărul prinse curaj şi i ceru Sublimului permisiunea de a sta de vorbă cu el. Tăcut, Sublimul dădu aprobator din cap.
Siddhartha grăi: „O, Sublimule, ieri mi a fost dat să ţi ascult strania învăţătură. Venisem de departe, împreună cu prietenul meu, pentru a ţi auzi învăţătura. Şi iată, prietenul meu va rămâne în rândul adepţilor tăi, căci la tine şi a găsit el refugiul. Eu însă îmi voi continua pelerinajul."
„Cum doreşti", grăi cuviincios preacucernicul.
„Cuvintele mele sunt mult prea îndrăzneţe", continuă Siddhartha, „dar n aş vrea să te părăsesc, Sublimule, fără să ţi fi împărtăşit cu toată sinceritatea, gândurile mele. Aş putea oare, preacucernice, să mă mai bucur câteva clipe de atenţia ta?"
Buddha dădu din cap aprobator.
Siddhartha grăi: „O, preacucernice, în învăţătura ta am admirat înainte de toate un lucru. Totul este perfect de limpede în învăţătura ta, totul se justifică, arătându se că lumea este un lanţ desăvârşit care nu se rupe niciodată şi nicăieri, un lanţ etern alcătuit din cauze şi efecte. Nicicând nu a fost pătruns acest lucru atât de clar şi niciodată nu a fost prezentat atât de ireproşabil; într adevăr, inima din pieptul fiecărui brahman trebuie să bată mai tare în momentul când, parcurgându ţi învăţătura, recunoaşte că lumea este un întreg format din legături logice, fără lacune şi limpede ca un cristal, nedepinzând de hazard, nedepinzând de zei. C o fi bună sau rea, că viaţa în această lume o fi suferinţă sau bucurie, o putem trece cu vederea, s ar prea putea ca acest lucru să nu fie esenţial – dar unitatea lumii, interdependenţa a tot ceea ce se întâmplă, cuprinderea a tot ceea ce este mare şi mic într un acelaşi şuvoi, într o aceeaşi lege a cauzelor, a devenirii şi morţii, iată lucrul care reiese limpede din sublima ta învăţătură, o, preadesăvîrşitule. Şi totuşi, această unitate şi interdependenţă logică a tuturor lucrurilor prezintă, conform propriei tale învăţături, o breşă într un punct anume, iar prin această mică breşă lumea unităţii este invadată de ceva străin, de ceva nou, de ceva ce nu existase mai înainte, ceva ce nu poate fi nici arătat, nici demonstrat: punctul acesta este învăţătura ta despre dezlegarea de lume, despre mântuire. Dar prin această mică breşă, prin această ruptură, legea eternă şi unitară a lumii este din nou distrusă şi anulată. Te rog să mă ierţi că am îndrăznit să dau glas acestei obiecţii."
Gotama îl ascultase în tăcere, nemişcat. Şi iată, cu vocea lui blândă, cu vocea lui prietenoasă şi limpede el, desăvârşitul, grăi: „O, fiule de brahman, tu ai ascultat învăţătura şi, spre lauda ta, ai reflectat profund asupra ei. În ea ai descoperit o lipsă, un defect. Poţi continua să reflectezi asupra ei. Cum eşti însetat de cunoaştere, dă mi voie însă să te previn în legătură cu jungla părerilor şi cu disputele în jurul unor cuvinte. Nu părerile sunt importante, ele pot fi frumoase sau respingătoare, inteligente sau nebuneşti, oricine le poate îmbrăţişa sau detesta. Însă învăţătura pe care ai ascultat o de la mine nu este o părere, iar ţelul ei nu este să ofere unor însetaţi de cunoaştere explicaţii asupra alcătuirii lumii. Ţelul ei este un altul; ţelul ei este mântuirea de suferinţă. Acest lucru este propovăduit de Gotama şi nimic altceva."
„Te rog să nu te mânii pe mine, Sublimule", spuse tânărul. „Nu ţi am vorbit astfel pentru a căuta ceartă cu tine sau vreo dispută în jurul cuvintelor. Cu adevărat grăit ai spunând că părerile sunt lipsite de importanţă. Dar dă mi voie să ţi mai spun ceva: Nici o clipă nu m am îndoit de tine. Nu m am îndoit nici o clipă că tu eşti Buddha, că ai atins cel mai înalt ţel pe care îl caută atâtea mii de brahmani şi fii de brahmani. Tu ţi ai găsit mântuirea de moarte. Ţi ai aflat o prin propria ta căutare, pe propriul tău drum, prin reflecţii, prin meditaţie profundă, prin cunoaştere, prin iluminare. Nu prin învăţătură ţi ai găsit o! Şi nimeni, după părerea mea, o, Sublimule, nu şi va afla mântuirea printr o învăţătură. Şi nimănui nu i vei putea împărtăşi prin cuvinte şi prin învăţătură ceea ce ţi s a întâmplat ţie, preacucernice, la ceasul iluminării tale! învăţătura lui Buddha iluminatul conţine multe lucruri, ea propovăduieşte multe lucruri, să trăieşti cum se cuvine, să te fereşti de ceea ce este rău. Dar această învăţătură atât de limpede, atât de venerabilă, nu conţine un lucru: ea nu conţine taina a ceea ce Sublimului însuşi, singurul dintre atâtea sute de mii, i a fost dat să trăiască. Iată deci la ce mă gândeam şi ce am înţeles eu ascultându ţi învăţătura. Iată de ce îmi voi continua călătoria: nu pentru a căuta o altă învăţătură, o învăţătură mai bună, căci eu ştiu că aceasta nu există, ci pentru a părăsi toate învăţăturile şi pe toţi învăţătorii, atingându mi singur scopul sau murind. Adesea însă mă voi gândi, o, Sublimule, la această zi, la ceasul acesta în care am văzut cu ochii mei un sfânt."
Ochii lui Buddha priveau tăcuţi în pământ, chipul său impenetrabil iradia în tăcere un calm desăvârşit. „Fie ca gândurile tale să nu însemne rătăcire, grăi preacucernicul cu glas domol. Fie ca tu să ţi atingi ţelul! Dar spune mi: ai văzut ceata mea de samani, pe acei mulţi fraţi ai mei care şi au găsit refugiul în învăţătura mea? Şi crezi tu, străine saman, că pentru toţi aceştia ar fi mai bine să şi părăsească învăţătura şi să se întoarcă la viaţa lumească şi a plăcerilor?"
„Departe de mine un asemenea gând, exclamă Siddhartha. N au decât să rămână cu toţii la această învăţătură, eu le doresc să şi atingă ţelul! Nu stă în puterea mea să mă pronunţ asupra vieţii altora! Numai şi numai asupra vieţii mele trebuie să mă pronunţ, numai pe aceasta trebuie să o aleg sau să o refuz. Noi, samanii, căutăm, o, Sublimule, mântuirea de propriul nostru eu. Mă tem că dacă aş deveni discipolul tău, o, preacucernice, mi s ar putea întâmpla ca propriul meu eu să nu şi găsească liniştea şi să nu fie mântuit decât într un mod aparent, înşelător, continuând în realitate să existe şi să ia amploare, căci, într un asemenea caz, învăţătura, supuşenia mea, dragostea mea faţă de tine, comunitatea călugărilor s ar transforma într un alt eu al meu!"
Gotama privi în ochii străinului cu un zâmbet uşor, cu o limpezime de neclintit, cu prietenie, apoi îşi luă rămas bun de la el printr un gest abia perceptibil.
„Eşti înţelept, samanule, grăi preacucernicul. Ştii să grăieşti înţelept, prietene. Fereşte te de prea multă înţelepciune!"
Buddha se îndepărtă, iar privirea şi zâmbetul său fugar îi rămaseră lui Siddhartha întipărite în minte pentru totdeauna. „N am văzut până acum nici un om care să aibă o astfel de privire, un astfel de zâmbet, care să şadă şi să păşească în felul acesta, îşi spuse el în gând, şi iată, îmi doresc şi eu să pot să privesc şi să zâmbesc, să şed şi să păşesc în felul acesta, la fel de adevărat de liber, de venerabil, de ascuns, de sincer, copilăresc şi de misterios. Într adevăr, în felul acesta nu priveşte decât omul care a pătruns în cele mai adânci cotloane ale sinelui său. Ei bine, voi căuta să pătrund şi în cele mai adânci cotloane ale sinelui meu."
„Am văzut un om, îşi spunea Siddhartha, un singur om în faţa căruia a trebuit să mi plec privirea. Nu mi voi mai pleca privirea în faţa nimănui, a nimănui. Nu mă va mai ispiti, aşadar, nici o învăţătură dacă până şi învăţătura unui astfel de om nu a reuşit să mă ispitească."
„Buddha m a păgubit de multe lucruri, îşi spunea Siddhartha, m a păgubit, dar mi a făcut în schimb un dar mult mai mare. M a păgubit de prietenul meu, de cel care credea în mine şi care acum crede în el, de cel care era umbra mea şi care acum este umbra lui Gotama. În schimb mi l a dăruit pe Siddhartha, pe mine însumi."



TREZIREA

Părăsind crângul în care rămânea desăvârşitul Buddha, în care rămânea Govinda, Siddhartha avu sentimentul că în urma lui, în acest crâng, rămânea şi viaţa lui de până atunci, că ea se desprinsese de el. Păşind agale înainte reflectă la acest sentiment copleşitor. Reflectă profund, se cufundă în acest sentiment ca într o apă adâncă, până la fund, până acolo unde stăruie cauzele căci, după cum i se părea lui, gândirea însemna tocmai descoperirea cauzelor, şi numai în acest fel sentimentele se transformă în cunoştinţe, nu se pierd, ci devin durabile şi reale, începând să iradieze ceea ce se ascundea într însele.
Păşind agale înainte, Siddhartha reflecta. Îşi dădu seama că nu mai era un adolescent şi că devenise bărbat în toată firea. Îşi dădu seama că ceva se desprinsese de el tocmai cum pielea veche se desprinde de pe trupul unui şarpe, că ceva încetase să mai sălăşluiască într însul, ceva ce l însoţise de a lungul întregii sale adolescenţe şi ţinuse de fiinţa lui: dorinţa de a avea învăţători şi de a asculta învăţături. Îl părăsise chiar şi pe acest ultim învăţător care i ieşise în cale, pe cel mai mare şi mai înţelept învăţător, pe Buddha, Sfântul Sfinţilor, şi de acesta trebuise să se despartă căci, iată, nici învăţătura lui nu o mai putea accepta.
Gândindu se la toate acestea păşea agale înainte, întrebându se în sinea lui: „Oare ce voiai să înveţi din învăţături şi de la învăţători, ce nu au putut să te înveţe oare ei, cei care te au învăţat atâtea lucruri?" Şi îşi răspundea: „Voiam să învăţ care este sensul şi esenţa eu lui. Voiam să mă eliberez de acest eu, să l depăşesc. Dar nu l am putut depăşi, n am reuşit decât să fug de el, să l amăgesc, să mă ascund de el. Într adevăr, nici un alt lucru de pe lumea asta nu m a preocupat în gândurile mele într o asemenea măsură precum acest eu al meu, enigma aceasta care constă în faptul că trăiesc, că sunt unic, deosebit şi delimitat de toţi ceilalţi, că sunt Siddhartha! Şi despre nici un alt lucru de pe lumea asta nu ştiu mai puţin ca despre mine, despre Siddhartha!"
Pătruns de acest gând, se opri din mersul său lent, iar din gândul acesta ţâşni deîndată un altul, un gând nou, care suna altfel: „Dacă nu ştiu nimic despre mine, dacă Siddhartha mi a rămas atât de străin şi necunoscut, apoi aceasta nu se datoreşte decât unei singure cauze: Mi era teamă de mine, voisem să fug de mine! Îl căutam pe Atman, îl căutam pe Brahman, eram înclinat să mi sfârtec propriul meu eu în bucăţi, să i desfac învelişurile, pentru a descoperi în cele mai adânci şi mai necunoscute cotloane ale sale miezul ascuns dedesubtul tuturor învelişurilor, pe Atman, viaţa, dumnezeiescul, lucrul cel mai de pe urmă. Dar în toiul acestor strădanii m am pierdut pe mine însumi."
Siddhartha deschise ochii privind în jurul său, un zâmbet îi invadă chipul, iar sentimentul profund al trezirii din vise îndelungate îl furnică până în vârful degetelor. Şi începu deîndată să meargă din nou, mergea repede, întocmai ca un om care ştie ce are de făcut.
„Oh, se gândea el răsuflând uşurat, adânc, de acum înainte n o să mi mai scape Siddhartha! N o să mi mai încep gândurile şi viaţa cu Atman şi cu suferinţele lumii. Nu vreau să mă mai ucid şi nici să mă mai sfâşii în bucăţi pentru ca, îndărătul ruinelor, să descopăr o taină. Nici Yoga Veda, nici Atharva Veda nu mă vor învăţa, nici asceţii şi nici o altă învăţătură. Vreau să învăţ de la mine însumi, vreau să mi fiu mie însumi discipol, vreau să mă cunosc pe mine însumi, să cunosc taina aceasta numită Siddhartha."
Privea în jurul său de parcă vedea lumea pentru prima oară. Cât de frumoasă mai era lumea, cât de multicoloră era lumea, cât de stranie şi de enigmatică era lumea! Într însa, aici, se afla albastrul, aici se afla şi galbenul, aici se afla verdele, aici curgeau cerul şi fluviul, străjuiau pădurile şi munţii, totul era frumos, totul era enigmatic şi magic, iar în mijlocul acestor lucruri se afla el, Siddhartha, cel care se trezea, cel care se afla pe drumul spre sine însuşi. Toate aceste lucruri, tot acest galben şi albastru, fluviul şi pădurea, pătrundeau pentru prima oară prin ochii săi în Siddhartha, ele nu mai erau farmece de ale lui Mara, nu mai erau vălul lui Maia, nu mai reprezentau diversitatea absurdă şi întâmplătoare a lumii fenomenelor, a acelei lumi care i se părea demnă de tot dispreţul brahmanului cu gândire profundă, căci, căutând unitatea, el respinsese diversitatea. Albastrul era albastru, fluviul era fluviu, şi chiar dacă în Siddhartha trăia pe ascuns, în albastru şi în fluviu, acel ceva unic şi dumnezeiesc, felul şi sensul dumnezeiescului constau tocmai în aceea că el era ici galben, dincolo albastru, ici cer, dincolo pădure şi aici Siddhartha. Sensul şi esenţa nu se ascundeau îndărătul lucrurilor, ci se aflau într însele, în toate cele.
„Cât de surd şi cât de obtuz am mai fost! îşi spunea el păşind grăbit înainte. Când cineva citeşte o scriere, căutând să i pătrundă înţelesul, nu i dispreţuieşte semnele şi literele, numindu le amăgire, hazard sau coajă lipsită de orice valoare, ci o citeşte, o studiază şi o îndrăgeşte literă cu literă. Însă eu, cel care voiam să citesc cartea lumii şi cartea propriei mele fiinţe, eu, aşadar, am dispreţuit, de dragul unui înţeles presupus dinainte, semnele şi literele, numind lumea fenomenelor o amăgire, numindu mi ochiul şi limba fenomene accidentale şi lipsite de orice valoare. Ei bine nu, toate acestea aparţin acum trecutului, căci, iată, m am trezit, m am trezit cu adevărat, născându mă abia astăzi."
La gândul acesta Siddhartha se opri din nou din mers, brusc, de parcă dinaintea lui, pe drum s ar fi ivit un şarpe.
Iată, dintr o dată înţelesese încă un lucru: el, trezit acum cu adevărat şi tocmai renăscut, trebuia să şi reînceapă viaţa, să o ia de la capăt. Abia în dimineaţa aceleiaşi zile când părăsise Jetavana, crângul în care sălăşluia Sublimul, când începuse să se trezească şi să păşească pe calea ce urma să l poarte spre sine însuşi, avusese intenţia – lucru care i se păruse foarte firesc şi de la sine înţeles – ca, după atâţia ani de asceză, să se întoarcă acasă la tatăl său. Acum însă, tocmai în momentul în care se oprise din mers de parcă dinaintea lui, pe drum, ar fi zărit un şarpe, se trezi şi înţelese de a binelea: „Eu nu mai sunt cel care am fost, nu mai sunt ascet, nu mai sunt preot, nu mai sunt brahman. Ce să fac oare acasă, la tatăl meu? Să studiez? Să aduc jertfe? Să exersez meditarea profundă? Bine, dar toate acestea aparţin acum trecutului, nimic din toate acestea nu mi mai străjuie drumul."
Siddhartha se opri încremenit, inima îi îngheţă preţ de o clipă, preţ de o răsuflare, o simţea tremurându i de frig în piept ca o mică vietate, ca o pasăre sau ca un iepure, căci îşi dădu seama cât de singur era. Ani şi ani de zile rătăcise pe drumuri şi nici nu băgase de seamă lucrul acesta. Acum îl băgase de seamă. Căci chiar şi în clipele celei mai profunde meditări el continuase întotdeauna să fie fiul tatălui său, să fie un brahman din rândul celor suspuşi, să fie un om al spiritului. Acum însă nu mai era decât Siddhartha, cel care se trezise, şi nimic altceva. Inspiră adânc şi, pentru o clipă, fu invadat de frig şi se înfioră. Nimeni pe lume nu era atât de singur ca el. Nu existase niciodată vreun nobil care să nu fi făcut parte din rândul nobililor, vreun meşteşugar care să nu fi făcut parte din rândul meşteşugarilor, toţi aceştia îşi găsiseră astfel un refugiu printre ai lor, ducând acelaşi trai, vorbind aceeaşi limbă. Nu existase niciodată vreun brahman care să nu se fi numărat printre brahmani şi să nu fi trăit împreună cu ei, vreun asc

vezi mai multe texte de: Hermann Hesse



Distribuie:

  • Facebook
  • Twitter





Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.