Omule, ai fost creat
Dupǎ chipul cunoscut,
Plin de slavǎ şi luminǎ,
Inocent la început.
Dar, pǎcat!
Divinul foc,
Ulcicǎ de lut,
Nu l-ai suportat deloc
Chiar de la început.
Şi dedat total furiei,
Te-ai lǎsat uşor muşcat
De pǎcatele mândriei,
Îngânfǎrii, câteodatי.
Te-ai crezut un Dumnezeu
Mergǎtor pe ape
Iar în junglǎ, doar un leu
Plin de rǎutate.
Simţurile te-au minţit,
Dând o palmǎ raţiunii,
Şi apoi te-au azvârlit
În braţele stricǎciunii.
Asta-i starea ta acum:
Depravare, stres şi urǎ,
Prinse toate într-un fum
Scos din foc de conjucturǎ.
Minţit ai fost de filozofi,
Cǎ eşti stǎpân pe toate,
Vorbe, ca apa în pantofi,
De care-avea-vei parte.
Nepǎsarea şi mândria,
Grele boli în omul-vânt,
Îi vor creşte mult chiria
Gǎzduirii pe Pǎmânt.
vezi mai multe poezii de: samoila